Scurt istoric al construirii caii ferate Bucuresti Filaret – Giurgiu

Ideea construirii unei cai ferate care usureze transportul marfurilor de la Dunare inspre Capitala trebuie sa fi fost destul de veche. In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prim ministrul sau, Mihail Kogalniceanu afirma in cadrul Adunarii elective din 4 ianuarie 1865: “Oricum sesiunea aceasta nu va trece fara ca guvernul sa propuie cel putin un inceput de retea, care sa faca sa suere locomotiva si in partea aceasta a Romaniei, macar pe linia de la Bucuresti la Giurgiu”. La 1 septembrie 1865, compania britanica John Trevor Barclay & John Staniforth a fost insarcinata cu construirea tronsonului, urmand sa i se acorde exploatarea sa in concesiune.  Lucrarile au fost incheiate in august 1869 dupa ce fusesera o buna perioada intrerupte odata cu complotul ce a pus capat domniei lui Cuza. Inaugurarea oficială a avut loc in data de 19 octombrie 1869 (adica 31 octombrie pe stil nou). Si cum prima linie de cale ferata trecea tocmai pe langa Calugareni, locul in care Mihai Viteazul ii infruntase pe turci, primul tren a fost botezat “Trenul de onoare Michaiu Bravul”, lucru curajos daca ne gandim ca cel putin in ochii turcilor nu eram decat o provincie privilegiata. Linia putea sa faca legatura cu Imperiul otoman daca s-ar fi construit un pod peste Dunare care sa lege Giurgiu de Ruse. Proiectul a existat insa incordarea relatiilor internationale si razboiul de Independenta au facut ca planul sa nu mai fie pus in practica.

Prima calatorie cu trenul

La 19 octombrie 1869 pe stil vechi toata Romania astepta cu emotie inaugurarea rutei Bucuresti-Giurgiu. In cele trei vagoane ale trenului s-a calculat ca incapeau 72 de persoane, fiecare vagon avand o capacitate de 24 de locuri. S-au emis asadar 72 de invitatii. Ziarele anuntau insa ca nu s-au prezentat nici jumatate dintre invitati. Cei mai multi dintre acestia “s-au temut sa se suie in nazdravana aceea de trasura cu aburi, nemaivazuta pana atunci in tara; si s-au prefacut ca sunt bolnavi si nu pot veni”.

Garnitura a pornit spre Giurgiu in uralele multimii de gura-casca si de oficialitati, la orele 11 fara un sfert, dupa o slujba oficiată in prealabil de Mitropolitul Primat Nifon, obicei pe care se pare ca l-am pastrat inca de atunci pentru ceremoniile solemne. Printre pasageri se gaseau importanti oameni politici si autoritatile localitatilor ce urmau a fi traversate si o serie de notabilitati. Dupa parcurgerea celor 67 de kilometri care desparteau Bucurestiul de Giurgiu, in aproximativ o ora si jumatate, inaltii oaspeti au fost intampinati, la destinatie, cu mult entuziasm intr-o atmosfera sarbatoreasca.

O luna mai tarziu dupa ce toata lumea s-a convins ca in ciuda vitezei “ametitoare”, trenul nu sare de pe sine, increderea oamenilor a crescut, iar plimbarea cu trenul a devenit o adevarata moda.

Trenul – o curiozitate

Ce soc trebuie sa fi produs romanului vederea acelui colos din fier care suiera si scotea fum ca balaurul din poveste. Drept combustibil s-a folosit multa vreme carbune adus din Marea Britanie, de la Cardiff. Prin 1873 s-a incercat fara rezultat insa, inlocuirea carbunelui cu lemn de stejar. La inceput trenurile circulau destul de rar si cu o viteza modesta, doar 24 de km/ora. Ca sa previna eventuale accidente si sa-i avertizeze pe toti sa nu stationeze intre sine un calaret galopa inaintea trenului. Omul trebuia sa agite un steag, sa zdrangane un clopot ori sa sufle in goarna, lucru destul de dificil de facut in goana calului. Ceva oarecum asemanator se petrecea si in garile mai importante. Imaginati-va ca in gara Filaret, astazi transformata in autogara un angajat al liniilor ferate imbracat in uniforma trecea prin salile de asteptare scuturand un clopotel si anuntand cu glas raspicat ce trenuri vin, ce trenuri pleaca si la ce ora. Iar locomotivele nu se puneau in miscare pana ce seful de tren nu dadea semnalul sufland printr-o goarna mica de metal. Deh, pe vremea aia nu se foloseau fluierele. Locomotivele erau privite ca o curiozitate si totodata pretuite incat aveau chiar si nume. Prima locomotiva se numea Mihai Bravu. O alta datand din aceeasi perioada si botezata Calugareni, mai poate fi admirata si astazi la Muzeul Cailor Ferate din Bucuresti.

de Voicu Hetel

Gara Filaret

Casa Bossel si atelierul fotografic al lui Carol Pop de Szathmary se pot vedea in acest cliseu fotografic apartinand lui Ludwig Angerer.

Teatrul romanesc era abia la inceput, ca de altfel si literatura noastra moderna. Piesele autohtone precum cele ale lui Costache Facca, Matei Millo ori Alecsandri nu reusisera sa impuna limba nationala pe scenele de la noi. Multe dintre spectacolele de teatru se desfasurau inca in limba franceza, limba saloanelor, a generatiei pasoptiste, a bonjuristilor care-si facusera studiile in Franta. Printre amatorii de spectacole frantuzite si Ion Heliade Radulescu. Omul care intelesese ca nimeni altul ca avem nevoie de cultura nationala facand celebru indemnul “Scrieti baieti, numai scrieti!”, putea fi vazut deseori la Casa Bossel la spectacolele bulevardiere care o aveau protagonista pe o oarecare Albina di Rhona. Batranul revolutionar, politician, publicist, presedinte al Academiei Romane, se inamorase la varsta senectutii de o artista si dupa cum o arata publicatiile timpului se hotarase sa o si capatuiasca. In toamna anului 1869, Heliade intra in conflict cu membrii Comitetului teatral din care facea parte si el, dupa ce aranjase angajarea actritei in conditii exceptionale.

Oricat ar parea de exotica in peisajul dambovitean aparitia acestei artiste si oricat l-ar fi fermecat ea pe revolutionarul Heliade Radulescu, nu trebuie sa ne imaginam ca Albina di Rhona o fi fost cine stie ce actrita nemaivazuta, ori vreo mare tragediana. Spectacolele sale erau mai degraba numere de varietati cu dansuri, cuplete, ori chiar numere intalnite astazi in lumea circului. Cronicile ne-o infatiseaza ca pe o subreta dansatoare, comica, dar cu o dictiune franceza care cam lasa de dorit.

Cine este Albina di Rhona

Informatiile existente despre ea sunt destul de sarace, cele mai multe fiind preluate din publicatiile londoneze sau bucurestene. Dupa ce jucase o perioada la Petersburg, in anul 1861, artista si dansatoarea de origine sarba, Albina di Rhona, al carei nume adevarat nu-l cunoastem, preia directia unui teatru obscur din Londra. Teatrul Soho, cum mai era cunoscut in general, pana la venirea ei beneficia doar de serviciile unei trupe de amatori. Gratioasa, miniona si cu o figura expresiva, dansatoarea subreta cucerise publicul reusind sa scoata micul teatru londonez din anonimat. Ea a rebotezat teatrul New Royalty Theatre, si i-a modificat, esential aspectul interior apeland in acest scop la un designer celebru adus tocmai din capitala Frantei. Albina di Rhona venise de mai multe ori la Bucuresti prin 1862-1863 si 1866 dansurile ei fiind bine primite de publicul de la noi. In 1869, insa, Albina di Rhona vine la Bucuresti cu gandul de a ramane pe toata durata stagiunii. Heliade, membru important al Comitetului teatral e atat de metarfozat de farmecele sarboaicei incat face presiuni si obtine ca in vederea angajarii ei sa se mareasca pretul biletelor la loje si stal si sa i se cedeze acesteia jumatate din venitul brut al spectacolelor. Bacalbasa in a sa “Bucurestii de altadata” scria ca Heliade, pe atunci in varsta de 67 de ani, de amorezat ce era, dupa frumoasa dantuitoare, a facut excese “pana ce a cazut in dementa”. Pentru ea a scris si o poezie intitulata Serafita, publicata in 1872, anul mortii sale, poezie ce a starnit destule comentarii. “Esti dulce ca viata, si viata fara tine/ Nu are nici valoare, nici ratie d-a fi”, asa sunau primele doua versuri.

Un bilet la loja costa 3 galbeni

Ion Heliade-Radulescu intr-una din ultimele fotografii

Victoria lui Ion Heliade Radulescu nu a durat insa prea mult. In fata acestor conditii oneroase primul care s-a opus a fost un alt revolutionar pasoptist: Constantin D. Aricescu. In urmatoarea sedinta a Comitetului teatral acesta cere ca in contractul artistei sa se stipuleze clar ca daca dupa trei reprezentatii succesive nu se vor fi incasat 100 de galbeni pe seara, contractul sa fie anulat. Dintr-un afis al unui spectacol din 1871 in care juca si di Rhona aflam si cam cat il costa pe bucuresteanul din inalta societate sa vada un spectacol frantuzesc. O loja era 3 galbeni, in timp ce stalurile erau impartite in functie de vizibilitatea pe care o avea spectatorul in trei categorii. La I-a, pretul era de 4 franci, la a II-a, 3 franci, iar la a III-a, 2 franci. La galerie puteai sta platind doar un franc. O fi fost mult 100 de galbeni? Se pare ca da pentru ca artista a luat foc si si-a trimis agentul, un anume Goulard sa protesteze pe langa Comitet. Si se pare ca agentul a protestat atat de zgomotos si insultator incat au ajuns pana la urechile actorilor bucuresteni o seama de injurii pe care acesta le scapase la adresa lor. Se va naste astfel un conflict care trebuie inteles prin prisma relatiilor extrem de incordate dintre cei ce promovau un repertoriu in limba romana si sustinatorii celui in limba franceza al carui principal exponent in cazul de fata, era Albina di Rhona.

Heliade demisioneaza in urma scandalului din presa

Pana la urma, pe 29 septembrie se ajungea la un compromis. Albina di Rhona semna contractul obligandu-se sa joace in opt spectacole diferite, cate unul pe saptamana. Printre titlurile anuntate se numarau: “O palma pentru sarutat”, “O fata in incurcatura”, “Suzana si cei doi batrani”, “Fata trambitasului” s.a. Pe romaneste fie spus, erau niste productii lipsite de orice valoare literara, niste comedii usurele, in care artista putea sa-si valorifice, insa, pe deplin insusirile ei scenice de dansatoare. Goulard urma sa regizeze productiile sub controlul Comitetului teatral, urmand ca tot el sa se decida si asupra distributiei. Pana la urma toata tarasenia razbate din presa dupa ce secretarul Comitetului teatral, face unele dezvaluiri intr-un articol. Actorii trec si ei la atac denuntand printr-o scrisoare deschisa publicata in “Trompetta Carpatilor”, contractul artistei londoneze dar si injuriile proferate la adresa lor de Goulard. Ironizat in presa pentru brusca lui pasiune pentru coregrafie, Heliade se arunca in lupta cu arma sa cea mai de temut, pana. In 6/18 noiembrie insa, isi da demisia din Comitetul teatral dupa ce-i acuzase pe membrii acestuia de masinatiuni tenebroase si de faptul ca sunt inamici ai romanismului. Deznodamantul in acest caz a fost acela ca Albina di Rhona a ramas fara angajament, dupa ce s-a dovedit ca onorariul sau era atat de umflat incat ar fi pus teatrul pe butuci. Cat despre poveste de amor a lui Heliade cu artista lui, se pare ca aceasta a continuat. La inceputul lui ianuarie 1870, Papiu Ilarian ii scria lui Baritiu ca Heliade demisionase si din Academie dupa o cearta cu Kogalniceanu, care cearta fusese pricinuita de o baletista Albina di Rhona. Alte amanunte despre aceasta poveste de amor nu mai stiu, decat ca in epoca a starnit destule zambete si ironii. Doi ani mai tarziu era inregistrat decesul parintelui literaturii romane in imobilul sau din strada Polona nr. 20.

Bibliografie

Paul Cornea, Elena Piru “Documente si manuscrise literare” Editura Academiei Bucuresti, 1967

George Calinescu “Istoria literaturii romane” Editura Minerva Bucuresti 1986

Constantin Bacalbasa”Bucurestii de altadata” vol1, Editura Eminescu, 1977

de Voicu Hetel

Daca v-ati intrebat vreodata care este cea mai veche cladire locuinta care s-a pastrat pana in zilele noastre, aflati ca ea dateaza din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cam din jurul anului 1760. Se numeste Casa Melic si o puteti vedea, daca aveti drum pe strada Spatarului la numarul 22. Casa Melic, in realitate un conac boieresc in toata regula, era proprietatea unui bogat negustor armean, pe nume Hagi Chevorc Nazaretoglu. Acesta, pare-se, cumparase imobilul de la mostenitorii unui boier pamantean, de aici poate si denumirea de strada Spatarului.

Pe vremuri, zona era locuita de o importanta comunitate de armeni, in acea zona fiind mahalaua ameneasca. Tot ei ne-au lasat si biserica Armeneasca, aflata in apropierea Casei Melic, pe langa care trec zilnic o multime de bucuresteni coborand de la Universitate spre Foisor. In treacat fie spus, imi pare de-a dreptul hidoasa cladirea din beton si sticla rasarita acum cativa ani in coasta bisericii. Intreaga armonie si echilibrul acelei zone sunt distruse iremediabil de monstruosul sediu de banca ramas pana astazi nedat in folosinta.

De unde vine denumirea de Casa Melic?

Acest Hagi Chevorc, care cumparase cladirea, dupa cum reiese din documente, pentru suma de 1400 de taleri, se spune ca a avut trei baieti. Intaiul nascut se numea Agop si a avut la randul sau o fata pe nume Ana. Cand Ana, nepoata lui Hagi Chevorc Nazaretoglu, s-a casatorit cu Iacob Melic, casa a ajuns in proprietatea acestuia. Iacob Melic facea si el parte din comunitatea armenilor fiind si un foarte apreciat arhitect. De numele sau se leaga o importanta constructie care mai dainuie si astazi. Este vorba despre cazarma “Malmaison”, aflata pe Calea Plevnei.

Despre familia Melic

A fost un infocat sustinator al revolutiei pasoptiste, Casa Melic devenind ullterior, dupa infrangerea acesteia, un loc de refugiu pentru revolutionari. In casa arhitectului armean se presupune ca ar fi stat ascunsi o vreme, Ion Heliade Radulescu, Constantin A. Rosetti si Ion C. Bratianu. Melic, a intrat si el in vizorul agiei fiind nevoit sa fuga din tara pentru mai multi ani. Se povesteste ca pentru a-si scapa familia de urgie, ar fi platit cu bani grei un om care sa se dea drept Agop Nazaretian, pentru a-l scapa astfel pe socrul sau de mania autoritatilor. In tara reuseste sa revina abia in 1857. Iacob Melic moare la 1885 fara a lasa vreun urmas, iar dupa disparitia Anei Melic, in 1913 averea familiei este lasata Universitatii Bucuresti cu conditia ca aceasta sa asigure plata unei burse catre un student care isi dadea doctoratul la Paris. Casa Melic, in schimb, ajungea, conform acelui testament din 1909, in proprietatea comunitatii armene in scopul de a fi transformata in azil pentru vaduvele sarace. Cu toate acestea, casa a mai ramas o buna perioada de timp in posesia fiului unui frate de-al lui Iacob Melic pe nume, Ioan Melic. Eugen Melic, fiul lui Ioan Melic, reputat specialist in Drept, atacase testamentul in instanta. Dupa ce la 1822, Casa Melic trece printr-o prima faza de renovare, un veac mai tarziu, intre 1920-1921, conacul trece printr-un nou proces de restaurare. Conducatorul lucrarilor este renumitul arhitect Paul Smarandescu. Tot cam in aceeasi perioada, Casa Melic este revendicata si castigata, in baza dispozitiilor testamentare, de comunitatea armeana. Urmeaza un sfert de secol in care Casa Melic va functiona, dupa dorinta Anei Melic, ca un fel de azil pentru varstnici. Din 1947, regimul comunist schimba, din nou destinatia Casei Melic aducand chiriasi. Este si perioada in care imobilul incepe sa sufere transformari si sa se degradeze. Pe la sfarsitul anilor ’60, mai erau batranele care locuiau aici in schimbul unei chirii platite comunitatii armenesti.

In 1971, Casa Melic este restaurata pentru a treia oara, de autoritatile comuniste, si se hotaraste transformarea sa in muzeu.

Casa Melic

Conacul este acoperit cu olane, lucru rar intalnit in Bucurestiul de azi. Impresioneaza si cerdacul de pe colt de la etaj, dar si alte elemente care dau Casei Melic, un aer aparte.

In cerdacul de la etaj se organizeaza ateliere de pictura pentru cei mici.

Daca v-am cucerit cu povestea celei mai vechi case din Bucuresti, poate dati fuga intr-o zi si o vizitati. In momentul de fata Casa Melic apartine Muzeului National de Arta si gazduieste cele mai valoroase panze ale lui Theodor Pallady. Si asta nu e tot: arhitectura interioara dar si piesele de mobilier merita toata atentia. Sunt sigur ca o sa va placa la nebunie.

 Bibliografie

arh. Dusoiu Corina “Casa Melic” in Igloo, nr. 6/2002

Iosip Corina “Casa Melic – o poveste fascinanta” in Casa Lux nr. 12/1998 p.48-52

Narcis Dorin Ion, “Bucureşti în căutarea Micului Paris”, Ed. Tritonic, 2003

de Voicu Hetel

O poveste pe care am auzit-o mai demult spunea ca povestea cafelei a inceput in ziu in care un pastor de capre a remarcat ca turma sa era extrem de sprintena si vivace dupa ce consuma fructele din arbustii de cafea. Pe la noi cafeaua a aparut abia prin secolul al XVII-lea, cand ne-au adus-o turcii ca pe o mare delicatesa, o bautura a celor rafinati si cu gusturi alese. Ca toate lucrurile noi, vezi cazul cartofului, nici cafeaua nu are parte, cel putin din partea “specialistilor” de o primire prea stralucita. In apusul Europei, cafeaua e condamnata de medicii conservatori, chiar de facultati intregi, insa, reuseste sa se impuna, totusi, devenind o adevarata moda. Tot cam in aceeasi perioada reusea sa se impuna si ceaiul. Dar sa revenim la povestile noastre…

Filigeana, asa se numea traditionala cescuta otomane de cafea.

Prima poveste cu aroma de cafea este aceea a logofatului Tautu.

Ion Tautu a fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiati ai lui Stefan cel Mare. Caligraf si gramatic la cancelaria voievodala, Tautu a fost ridicat pana la rangul de logofat, cea mai importanta dregatorie a Modovei medievale. El s-a distins mai cu seama in misiunile diplomatice incredintate de Stefan la curtile apusene, dar si la turci. Povestea nostra relatata de cronicarul Ion Neculce in “O sama de cuvinte”, o lucrare cu caracter mai mult anecdotic decat istoriografic spune pe vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb, urmasul lui Stefan Voda, logofatul Tautu a fost trimis cu solie la turci. Neculce descrie cum ar fi facut logofatul cunostinta cu cafeaua , pe atunci total necunoscuta europenilor.

Logofatul Tautu portret aflat in ctitoria sa de la Balinesti (1499), zugravit de mesterul Gavriil.

“După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi trimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşe vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre macat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgandu-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dîndu-i cahfe, nu ştie cum o va be. Şi au început a închina: „Să trăiască împăratul şi vizirul!”. Şi închinînd, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.”

Bietul dregator, aflat si la o varsta inaintata, socotise ca e o bautura ca oricare alta si o bause ca pe apa fara sa o savureze cum fac adevaratii degustatori. Poate ca nu voise sa-l supere cu un refuz nici pe vizir, mai ales ca Moldova cauta de-acum prietenia turcului. In toata povestea lui Neculce exista insa o mare hiba. Pe la 1500 si un pic, cand se presupune ca se petrecea actiunea, turcii nu descoperisera nici ei insisi cafeaua. La Constantinopol cafeaua ajunge abia pe la jumatatea veacului al XVI-lea. Asadar, logofatul Tautu nu avea cum sa fie primul european, moldovean, crestin s.am.d. care a baut cafea, asa cum o sa gasiti pe o gramada de site-uri. Dupa cum se vede din relatare, nici pomeneala de faptul ca Ion Tautu si-ar fi ars gatul si limba sau alte aiureli de genul acesta. Este insa curios cum marea majoritate a celor ce descriu acest episod au preluat unul de la altul acest detaliu care-l face pe solul moldovean sa para un natarau.

Cafeaua a ajuns repede una dintre cele mai consumate bauturi de pe planeta.

Cifrele arata ca dupa comertul cu petrol, cel mai important este cel cu cafea. Exista nenumarate feluri de a o prepara, combina sau servi, aici fiecare tara si cultura punandu-si amprenta proprie. Bineinteles ca nici Romania nu putea face exceptie de la aceasta regula. In preajma primului razboi mondial protipendada bucuresteana se delecta cu o cafea numita “marghiloman”. O cafenea aflata pe Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita “Cafe de la Paix”, dupa celebra ei omonima din Paris, se mandrea cu cele mai bune marghilomane. De unde vine denumirea de marghiloman nu putem sti cu siguranta. Varianta acceptata de cei mai multi istorici este ca numele si-l trage de la cunoscutul lider conservator, Alexandru Marghiloman care ar fi popularizat reteta in saloanele Bucurestiului. Marghilomana romaneasca, era de fapt o cafea turceasca facuta cu rom sau coniac si servita in cescute mici turcesti, fara toarta. O astfel de cescuta purta denumirea de filigeana sau felegean cum o numeste Neculce.

Cea de-a doua poveste este cu aroma de rom si cafea pentru ca e vorba despre faimoasa noastra marghilomana.

Theodor Pallady reda atmosfera din Cafe de la Paix intr-o schita datand din anii 20 si aflata la Muzeul national de Arta. Cred ca este totusi vorba despre interiorul cafenelei pariziene cu acelasi nume.

Ei bine, intamplarea se petrece la Cafe de la Paix. Protagonistul principal este o figura cunoscuta Bucurestiului inceputului de secol XX, insa astazi cu totul uitata: Kneazul Dimitrie Moruzzi. Acesta fusese o vreme prefectul Capitalei si omul care mediase conflictul dintre Bazile Assan si principele Ghica cu privire la cine trebuie sa fie considerat primul posesor de autoturism din Bucuresti. Acest personaj era si un mare bautor de rom, putand ingera cantitati apreciabile din aceasta licoare. Intr-o zi Moruzzi se opreste tocmai la cafeneaua de care va spuneam si comanda o cafea mare cu caimacul gros. Pana in 1944 cand a fost bombardat de nemti, pe Calea Victoriei se afla si Teatrul National. La Cafe de la Paix si la Capsa se adunau toti marii actori ai Romaniei. Intamplarea face ca atunci cand Knezul, nitel afumat, ca de obicei,  sufla vartos in cafeaua care-l fripsese la limba, la masa vecina sa se afle Iancu Brezeanu si amicul sau Vasile Toneanu. Vazand gestul, Brezeanu care-i cunostea meteahna lui Moruzzi, i-a spus acestuia zambind ironic, cu hazul binecunoscut: “Nu mai sufla in ea Kneazule, ca o faci marghiloman!”

de Voicu Hetel

Sunt sigur ca toata lumea a vazut macar odata odata un film cu vampiri fiorosi ori niste desene animate in care personajul negativ poseda colti si aripi. Aproape ca nu exista bal mascat sau petrecere de Halloween fara ca cineva sa se costumeze in Dracula vampirul. Ceea ce este interesant este ca celebrul Dracula, cunoscut in intreaga lume, este inspirat de un personaj cat se poate de real: Vlad Ţepeş.

Dar de ce Dracul?

de Voicu Hetel

C. A. Rosetti la carma Bucurestiului

Odata cu Rosetti, Bucurestiul si Romania intra in modernitate. El are cinstea de a fi primul primar bucurestean al Romaniei independente. Pana la 1877, tarile romane sunt doar niste provincii aflate la discretia sultanului si toate hartile ne plaseaza in sfera de orbita a Imperiului Otoman, chiar daca Romania dispune de o larga autonomie si se afla sub garantul Marilor Puteri. Dupa declaratia de independenta din 9 mai 1877, situatia Romaniei se schimba, iar la carma tarii sunt instalati oameni capabili sa faca fata noilor situatii ivite. Momentul declararii independentei a fost pregatit in amanunt profitandu-se si de situatia internationala creata prin izbucnirea unor focare de conflict in sanul posesiunilor europene detinute de turci in Balcani.

C. A. Rosetti era la acea data un om politic cunoscut cu o activitate bogata,un pilon al masoneriei romane si un important publicist. Acestui om cu greutate s-a gandit guvernul sa-i incredinteze functia de primar al Capitalei Romaniei independente, pentru ca trebuie spus, pe vremea aceea, edilul nu era ales de cetateni, ci numit. C. A Rosetti nu a ocupat insa aceasta functie decat vreo trei luni si cateva zile din mai si pana in august 1877. Data exacta a preluarii functiei nu o mai cunoastem, intrucat nu mai apare in documentele oficiale ale primariei. Se stie insa ca primul document semnat in calitate de primar dateaza din data de 18 mai 1877. Se pare ca motivul principal al numirii lui Rosetti este acela a in calitate de primar, acesta urma sa se ocupe direct de primirea vizitei la Bucuresti a tarului Alexandru al II-lea. Romania era, se stie, la acea data interesata de cateva chestiuni, si anume: consfintirea independentei pe campul de lupta, recunoasterea noului statut al tarii in plan extern, respectarea integritatii sale teritoriale. Misiunea lui C. A. Rosetti, in contextul vizitei tarului, trebuie sa fi fost aceea de a tatona terenul in vederea obtinerii unui acord de colaborare intre armatele ruse si romane, precum si reglementarea statutului Romaniei. Cancelaria imperiala de la Petersburg va refuza initial colaborarea cu Romania fiind interesata doar de tranzitul trupelor sale si de o neutralitate binevoitoare, lucru realizat in baza conventiei din 4/16 aprilie 1877. Motivele tarului pot fi lesne banuite. Rusia iesise sifonata serios in urma cu doua decenii in urma Razboiului Crimeei cand fusese obligata sa renunte la o parte din Basarabia, in favoarea Moldovei. La 1877, Imperiul tarist visa sa-si extinda influenta in Balcani, sa controleze stramtorile, iar pentru aceasta primul pas era sa ajunga din nou la gurile Dunarii. A permite Romaniei sa ia parte in conflictul iscat impotriva Imperiului Otoman insemna pentru tar a renunta la a-si extinde granitele imperiului in detrimentul Romaniei. Un alt motiv al retinerii pe care au avut-o rusii in relatia cu guvernul roman si cu C. A. Rosetti este acela ca politica Bucurestiului era dictata de o grupare radicala, formata din capii revolutiei pasoptiste, de oameni in general ostili intereselor rusesti.

Pentru a spulbera neincrederea lui Alexandru al II-lea in guvernul rosu de la Bucuresti, administratia Capitalei, in frunte cu C. A. Rosetti, ii asigura acestuia o primire fastuoasa, in data de 27 mai/8 iunie 1877. Nu avem de unde sa stim cum s-o fi Rosetti, un adversar recunoscut al absolutismului tarist, atunci cand a rostit urarile de bun venit. Din publicatiile vremii aflam ca a tinut un discurs calduros in cinstea “liberatorului popoarelor Orientului”, fapt care n-a scapat netaxat de catre colegii sai radicali. Tarul si-a primit painea si sarea traditionale, impreuna cu o multime de cuvinte frumos mestesugite si s-a mai linistit in ceea ce priveste intentiile guvernului de la Bucuresti, ajungandu-se ulterior, chiar la un acord cu privire la campania armatei romane in conditiile cerute de guvern. Vizita la Bucuresti a tarului a fost si un succes al diplomatiei romane, dupa acest moment relatiile romano-ruse, devenind mult mai cordiale.

La 30 iunie/12 iulie 1877. C. A. Rosetti le-a comunicat intr-o sedinta extraordinara, membrilor Consiliului Comunal, intentia sa de a demisiona din functia de primar. A ramas in functie pana la inceputul lui august. Dupa demisie a mai participat, in calitate de consilier la unele sedinte ale Consiliului Comunal, functia de primar interimar fiind ocupata de I. Procopiu Dumitrescu.

Cum era si firesc, sunt relativ putine deciziile si masurile luate de C. A Rosetti in timpul scurtului sau mandat. Retinem totusi ordonantele privind obligatia locuitorilor de a pastra curatenia orasului. Se iau in acest sens masuri privind maturarea strazilor si interzicerea deversarii in strada a apelor reziduale. Cu prilejul vizitei tarului una dintre primele masuri luate de C. A. Rosetti a fost aceea de a-i obliga pe toti hotelierii bucuresteni de a afisa tariful camerelor si al serviciilor. Toate aceste tarife urmau sa fie tiparite in limbile romana, franceza si rusa. Tot astfel se arata intr-o ordonanta trebuiau afisate la vedere preturile mancarurilor si bauturilor. Desigur ca aceste masuri vizau in primul rand protejarea cetateni lor straini, care aveau sa treaca prin Bucuresti odata cu vizita lui Alexandru II, de lacomia patronilor. Tot cu aceasta ocazie s-au luat masuri si cu privire la pavarea orasului si la confectionarea de steaguri.

In concluzie trebuie spus ca rolul jucat de liderul liberal ca primar al Capitalei, a fost mai degraba unul politico-diplomat si nicidecum acela de edil gospodar.

de Voicu Hetel

Mircea cel Batran si fiul sau Mihai in tabloul votiv din biserica voievodala de la Cozia (detaliu)

“Erorile” lui Mihai Eminescu

Erori este poate mult spus, de aceea am pus si ghilimelele de rigoare. Scrisoarea III este, pana la urma, o creatie literara in care fictiunea se imbina cu geniul poetului Mihai Eminescu rezultand, poate cea mai frumoasa poezie istorica din literature romana. Pentru cei care sunt insa interesati de adevarul istoric trebuie insa facute cateva precizari:

In primul rand este greu de presupus ca Mircea insusi s-ar fi infatisat “cu o naframa in varf de bat” inaintea sultanului. Niciodata un voievod nu si-ar fi riscat viata in acest mod fie si numai pentru a aduce o solie. Baiazid ar fi putut sa-l puna imediat in lanturi soarta luptei fiind decisa inainte de a incepe.

Baiazid il numeste pe batranul “atat de simplu dupa vorba, dupa port”, mosneag. Numai ca mosneagul Mircea nu avea la acea data decat vreo 40 de ani. Eminescu este indus in  eroare de numele voievodului muntean , asa cum apare el in cronici, adica Mircea cel Batran. Cronicarii Moldovei si ai Tarii Romanesti il botezasera astfel pentru a-l deosebi insa de alti domnitori care au purtat de-a lungul istoriei noastre numele de Mircea. Avem de exemplu un Alexandru Mircea, sau un Mircea Ciobanul. Mircea primeste porecla de” cel Batran” dar aceasta nu se refera la varsta, ci la faptul ca este “cel Vechi”, vechi si batran fiind sinonime.

Batalia de la Rovine nu are loc la Rovine pentru ca nu exista nici o localitate cu numele asta, cum ati putea crede. Cuvantul “rovine” se refera la o forma de relief, mai degraba si inseamna loc mlastinos. Intr-un astfel de loc accidentat trebuie sa fi avut loc si infruntarea dintre turci si munteni. Acestia din urma, mai putini la numar, au ales un teren care ii avantaja, in care turcii nu-si puteau desfasura fortele. Istoricii nu au reusit insa sa se puna de acord in ceea ce priveste nici locul, nici data luptei. Vechile cronici dau diverse variante niciuna pe deplin acceptate. Este posibil ca rovinele despre are scrie si Eminescu sa fi fost pe raul Jiu, in marginea Craiovei iar lupta sa se fi dat la 10 octombrie 1394.

In Scrisoarea III, Baiazid il intreaba pe Mircea daca a vazut cum a zdrobit toata oastea cruciatilor la Nicopole. Lupta de la Nicopole a avut intr-adevar loc insa dupa batalia de la Rovine. O oaste crestina ridicata de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg,  la care au luat parte mai multi nobili apuseni, dar si un corp de oaste muntean, a fost invinsa de ostile otomane, la 28 septembrie 1396, adica la doi ani dupa momentul Rovine. Baiazid nu avea asadar cum sa intrebe: “La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans…”

Poezia eminesciana il prezinta pe Mircea cel Batran ca pe invingator incotestabil in lupta cu Baiazid. Istoricii nu sunt insa prea convinsi de asta. Multi compara batalia de la Rovine cu cea de la Calugareni in care, cu toate ca domnitorul, Mihai Viteazul,  castiga lupta, nu poate exploata succesul fiind obligat sa se refugieze la vecinii unguri. Mircea cel Batran ii bate pe turci, dar pierde tronul in favoarea unui pretendent agreat de sultan. Voievodul muntean a reusit totusi sa-si reia scaunul ajutat de aliatii sai si a continuat sa lupte impotriva expansiunii otomane, reusind in cele mai multe randuri sa iasa biruitor. Mircea cel Batran a fost un domnitor important insa, fara indoiala, ca imaginea sa nu ar fi fost atat de populara, daca nu ar fi existat un Mihai Eminescu care sa-i puna in versuri ispravile de vitejie.

de Voicu Hetel

In Roma antica, acum 2000 de ani, gastele se bucurau de mare respect si veneratie. Istoricul roman, Titus Livius, (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) contemporan cu Octavian Augustus, a gasit o explicatie acestui fapt intr-o veche legenda pe care o reda in lucrarea sa despre Roma: “Ab urbe condita”, (“De la fundarea Romei”). Povestea spune ca in anul 390 I.Hr. Roma a fost invadata de nistre triburi galice conduse de un oarecare Brenus. Legiunile romane fusesera infrante si puse pe fuga dupa o mare batalie care avusese loc la 19iulie acelasi an,in preajma raului Alia. Galii au intrat in Cetatea eterna, ramasa nepazita si au inceput sa prade locuintele abandonate ale romanilor. Acestia se refugiasera inspaimantati pe colina Capitoliului, singurul punct fortificat ramas necucerit. Pe acest mic deal se afla templul lui Jupiter, zeul suprem al romanilor, si al zeitei Iunona. Barbarii nu puteau lasa tocmai acel loc necucerit, insa toate stradaniile lor s-au dovedit zadarnice. Romanii s-au luptat cu indarjire stiind ca viata si libertatea lor depinde de apararea acelor ziduri. Brenus s-a gandit atunci sa schimbe tactica si sa atace prin surprindere, in puterea noptii, atunci cand toata lumea dormea. Zis si facut, galii au asteptat o noapte fara luna si au trecut la escaladarea colinei. Romanii dormeau dusi nestiind ce pericol ii pastea. Barbarii se catarasera pana in varful colinei si se pregateau de atac cand, linistea noptii a fost tulburata de tipete ascutite. Zgomotul asurzitor i-a desteptat pe romani care au pus mana pe arme, iar galii au fost pusi pe fuga.

Ce se intamplase?

Un stol de gaste ii simtisera pe straini si dadusera alarma. Romanii au vazut in comportamentul gastelor un semn divin si ca atare, pasarilor li s-a dat din acel moment o atentie aparte. Gastele erau ingrijite si hranite cu cea mai mare atentie si in fiecare an, cele mai frumoase exemplare erau plimbate prin cetate, intr-o ceremonie fastuoasa ce trebuia sa le aminteasca romanilor de fapta lor curajoasa. Dar asta nu e tot. Romanii nu le-au putut ierta cainilor faptul ca in noaptea aceea de pomina ei dormisera dusi in loc sa stea de paza. Omagierea gastelor era insotita de pedepsirea cainilor. Cel mai puternic exemplar era sacrificat sub privirile celorlalte patrupede ca sa le reaminteasca datoria lor de paznici. Dar daca stam stramb si judecam drept si nu prin prisma gandirii mitice a romanilor, adevaratii vinovati erau chiar aparatorii citadelei care erau constienti de pericol si nicidecum cainii, gastele ori cine stie ce alt animal, pentru care galii puteau fi stapani la fel de buni.

Obiceiul “adularii” gastelor pare sa se fi pastrat pana in secolul I d.HR., cand a fost uitat. Astazi nimeni nu mai considera gastele curajoase ori intelepte, ba mai mult, a spune despre cineva ca este ca o gasculita, inseamna a-l numi nestiutor, prostut chiar.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2012

La jumatatea secolului al XIX-lea, Orastia avea o insemnata populatie romaneasca. Desteptarea sentimentului national si inraurirea ideilor propagate de revolutia de la 1848, a facut ca si aici sa apara mai multe societati, reuniuni si asociatii ale romanilor cu modalitati si forme diverse de organizare si functionare in scopul solidarizarii, culturalizarii si emanciparii comunitatii romanesti. Printre acestea merita mentionate Societatea de vanatoare (1856), Societatea contra incendiilor Victoria (1864) din care faceau parte atat etnici maghiari cat si germani, Societatea de lectura (1864), constituita din elevi si studenti, Reuniunea meseriasilor cismari din Orastie (1878), Asociatia tabacarilor din Orastie dar si o filiala a cunoscutei asociatii ASTRA (1868), Casina Romana (1883), s.a. Asadar, febra constituirii de corporatii, cooperative, asociatii si tovarasii cuprinsese toate paturile sociale romanesti orastiene, fie ca era vorba de meseriasi, de tarani, de elevi, ori de intelectuali.

In 1899 la sediul Scolii romane din Orastie se constituie Reuniunea meseriasilor. Din Revista Orastiei, nr. 24 din 1899 aflam ca unul dintre scopurile asociatiei este acela de a pregati productiuni pentru public. In cuvantul de deschidere, tipograful P. P. Baritiu spune: “Mesar si bardas, pantofer si cojocar, zidar si rotar, toti suntem una si nu este nici o deosebire intre noi cand e vorba sa savarsim fapte marete pentru noi si neam”. Reuniunea isi propunea sa organizeze serate literare, productii declamatorice, muzicale si teatrale, infiintarea unui cor vocal si instrumental, conferinte si reuniuni in scopul popularizarii cunostintelor profesionale. Infiintarea unei biblioteci si a unui cabinet de lectura in folosul meseriasilor, se mai numarau printre ambitiile celor 72 de membri inscrisi la infiintare. In scurta vreme cu sprijinul membrilor cotizanti al caror numar a variat de-a lungul anilor intre 80 si 90 de oameni, Reuniunea si-a inchiriat o sala potrivita activitatilor sale si si-a constituit o biblioteca cu lucrari de profil. A urmat o bogata activitate culturala, cu spectacole de teatru, seri literare, concerte muzical corale, puse in scena chiar de meseriasi. Au fost si o serie de conferinte pe teme literare, social-economice si politice. In unele cazuri, meseriasii sunt sprijiniti moral si material si indemnati sa se asocieze pentru a face fata concurentei.

Toate aceste planuri ambitioase ale romanilor nu aveau cum sa fie privite cu ochi buni de autoritatile austro-ungare. Se incercase si in trecut infiintarea unei Reuniuni a meseriasilor, numai ca statutele nu eau aprobate. Portita de scapare a fost afilierea Reuniunii meseriasilor la Reuniunea economica romana din Orastie. Cum acest organism avea statutele aprobate inca din 1898, meseriasii s-au afiliat ca sectie industriala, avand denumirea de Sectia industriala a Reuniunii economice romane din Orastie. Primul presedinte a fost Vasile Domsa, urmat la scurta vreme de C. Baicu, care va detine aceasta functie pana in 1912.

In preajma primului razboi, asociatia isi reduce simtitor activitatea pentru a reincepe in forta, dupa Marea Unire, in anii ’20. Din statutele meseriasilor incheiate in noiembrie 1925 si aprobate de Tribunalul Hunedoara in 1928 vedem ca scopurile si mijloacele organizatiei nu se schimbasera prea mult. Printre prioritati se numarau studierea si popularizarea cunostintelor profesionale prin conferinte si discutii sustinute de specialisti, expozitii ce urmau sa intruneasca rezultatul muncii membrilor sai dar si a unor produse din tara, sprijin moral si cultural membrilor, sustinerea unui cor vocal-instrumental, serate literare, muzicale si teatrale, ursuri de dans etc. Ramaneau de asemenea pe ordinea de zi finantarea bibliotecii si a salii de lectura. Elevii silitori urmau sa fie sprijiniti pentru a se specializa in diverse domenii, scolile si asezamintele culturale ale meseriasilor urmau sa fie finantate sau chiar infiintate acolo unde era nevoie in timp ce ucenicii din Orastie urmau sa primeasca imbracaminte si rechizite.

Reuniunea meseriasilor romani din Orastie era compusa din adunarea generala a membrilor si un comitet. Din comitet faceau parte presedintele, vice-presedintele, secretarul, un cassar (probabil casier) 3 controlori, un econom, precum si 12 membri ordinari si 6 supleanti alesi de adunarea generala pentru un mandat de 3 ani.

Reuniunea meseriasilor romani din Orastie ramane pana astazi cea mai importanta institutie cu caracter social, economic, cultural si educational din secolul XX. Dupa decembrie 89, a fost din nou pusa pe picioare de un grup de inimosi, in anul 1996, si functioneaza si astazi fara a mai avea insa, din pacate efervescenta de la inceputul veacului trecut.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2012

Primele bresle orastiene

Constituirea primelor bresle in Orastie este strans legata de un fenomen caracteristic Transilvaniei secolelor al XII-lea si al XIII-lea, anume masiva colonizare a sasilor. Aceasta a fost puternic incurajata de regii Ungariei din dorinta de a-si consolida stapanirea in teritoriile proaspat cucerite dar si pentru a-si asigura paza frontierelor. In 1224 sunt mentionati si primii colonisti la Orastie iar catre sfarsitul secolului, sasii incep sa se organizeze in Scaune sau sedes. In componenta Scaunului sasesc al Orastiei intrau si 13 localitati din jur. Orasul se dezvolta neintrerupt si ca urmare a unor serii intregi de privilegii politice, economice si religioase acordate sasilor de regalitatea maghiara. In schimbul lor, comunitatea avea obligatii militare si fiscale fata de rege. Ca urmare a acestui fapt, Orastia devine in secolele urmatoare unul dintre marile centre comerciale si mestesugaresti ale Transilvaniei.

Lada a breslei tabacarilor

Dupa modelul celor existente in apusul Europei, si la Orastie apar primele bresle alcatuite din mesteri aflati in aceeasi bransa. Se intelege ca primele asociatii mestesugaresti de aici au fost, cel mai probabil, cele infiintate de sasi.

Din 1376 dateaza cel mai vechi act pastrat cu privire la la breslele transilvanene. Dupa ce ultimul reprezentant al angevinilor pe tronul Ungariei, Ludovic de Anjou autorizase reinfiintarea breslelor in scaunele sasesti ale Transilvaniei, este emis un statut reinnoit al breslelor. In documentul datat 9 noiembrie 1376 prin care reprezentantii celor sapte scaune sasesti din Transilvania stabilesc statutele breslelor mestesugarilor, apare si numele Orastiei, alaturi de Sibiu, Sebes si Sighisoara. In preambul este notat faptul ca in cele patru burguri existau 25 de branse mestesugaresti organizate in 19 bresle denumite si fraternitates.

Document aflat la arhivele din Sibiu, si datat 9 noiembrie 1376. Este cel mai vechi act din Transilvania cu privire la statutele breslelor. Orastia mentionata si ea in act era la acea data un important centru mestesugaresc.

“Numarul mare de bresle si branse mestesugaresti atestate in 1376 la Orastie, cu prilejul innoirii statutelor, demonstreaza viata si locuirea intensa a orasului, populatia trebuind sa fie numeroasa pentru a avea un numar asa de mare de mestesugari” (Iliescu Ion, Istrate Tiberiu, “Orastie, 750 de ani”, Deva, 1974, p.44) In reglementarile din 1376 descoperim ca la Orastie dar si in celelalte burguri functionau bresle ale tabacarilor, blanarilor, curelarilor, croitorilor, cojocarilor, cizmarilor, lemnarilor etc.

Insigna breslei croitorilor Orastie

Organizarea mestesugarilor in bresle a avut o serie de particularitati in spatiul romanesc. Dezvoltarea acestui mod de organizare a avut o traiectorie oarecum diferita fata de cea occidentala datorata in primul rand unei intarzieri economice a Transilvaniei comparativ cu restul Europei. O cauza importanta trebuie sa fi fost si infrangerea ungurilor la Mohacs si transformarea Ungariei in pasalac turcesc. Transilvania a iesit atunci de sub influenta coroanei maghiare devenind principat autonom sub suzeranitate otomana, iar rolul breslelor transilvanene spre deosebire de cele din Apus , a crescut. In secolul al XVI-lea, ca urmare a dezvoltarii circulatiei monetare, a acumularii capitalului, breslele apusene isi pierdusera, in mare masura, rolul economic si social. Odata cu inceputul erei industriale, cu aparitia primelor fabrici, breasla isi redimensioneaza rolul, dispare, ori este substituita de reuniuni ale meseriasilor, ori de alte organizatii similare precursoare ale miscarii sindicale. In Transilvania, rolul si numarul breslelor a continuat sa creasca, domnia le confirma privilegiile similare cu cele ale nobilimii, ori chiar le sporeste. De-a lungul istoriei Transilvaniei, voievozii, principii ori regii Ungariei au ocrotit breslele, le-au acordat scutiri facand din ele importante forte economice si chiar politice. Pe parcursul secolului al XVI-lea cand putera centrala este slaba statutele breslelor arata ca in organizarea si functionarea acestora nu intervenea voievodul. Odata cu intarirea autoritatii centrale va creste si amestecul acesteia, mai ales in secolul al XVIII-lea.

Primele statute ale breslelor, la fel ca si cel din 1376 erau redactate in latineste, in secolele urmatoare abia, incepand sa se scrie in limbile germana, maghiara ori romana. Prin intermediul statutelor erau reglementate printr-o serie de prevederi buna organizare si functionare a acestor confreerii.  Intre aceste prevederi intalnim masuri care vizau protejarea membrilor breslei de concurenta strainilor, norme privind calitatea produselor, modul de recrutare al ucenicilor, durata uceniciei, organizarea unor evenimente si adunari, actiuni de intrajutorare intre membri, norme de conduita, modul de actiune in cazul unui atac ori incendiu s.a.

La nivelul cel mai de jos al breslei se aflau ucenicii. Acestia erau tineri care, odata acceptati, erau luati din familiile lor si vreme de mai multi ani, invatau meseria de la mester. Mesterul lua locul parintelui ucenicul fiind dator sa-i dea ascultare si sa dobandeasca cat mai multe cunostinte. Dupa 3-4 ani tanarul ucenic devenea calfa. Urmau anii de calfie in care tanarul putea sa-si slujeasca mai departe mesterul sau sa plece in alta parte ca sa invete si altceva. Dup alti cativa ani tanarul era considerat copt ca sa-si poata demonstra priceperea in fata unei comisii alcatuite din membrii marcanti ai breslei. Daca lucrurile decurgeau cum trebuie, nu-i mai ramanea decat sa dea o masa mare in cinstea evenimentului si sa faca planuri de insuratoare. Odata acestea indeplinite, devenea si el mester. Conducatorul breslei, numit staroste, era ales pe timp de un an, dintre mesteri de catre mesteri. Calfele si ucenicii nu aveau niciun cuvant de spus in acest sens. In unele cazuri intalnim mai multi starosti daca breasla avea un numar mare de membri. Acestia administrau bunurile, convocau adunari, aveau drept de judecata, detineau insemnele si simbolurile organizatiei (steag, sigiliu, lada breslei etc.) Starostele impartea puterea si cu alti mestesugari. Unii aveau misiunea de a verifica starea marfurilor, altii, formand un fel de sfat al batranilor, aveau rolul de consiliu permanent al starostelui. Toate hotararile luate de acestia impreuna cu procesele verbale ale intrunirilor breslei erau consemnate in scris de un secretar.

Multe dintre mestesugurile practicate in evul mediu, s-au pastrat si s-au perpetuat vreme indelungata. Pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial, Orastia era inca un centru renumit al tabacarilor, blanarilor si cojocarilor. In 1923, un anume Ion Secheli pune bazele unei mici fabrici de blanuri, ce devine cunoscuta la jumatatea anilor ‘30 sub denumirea de “Prima fabrica sistematica de profil din Romania”. Odata cu  nationalizarea din 1948, fabrica trece in proprietatea statului si este rebotezata Vidra.

Numarul mare de meseriasi existent in zona Orastiei a fost motivul principal pentru care regimul comunist a pus pe picioare renumita fabrica Vidra, retehnologizand-o si marind-o in mai multe etape. La sfarsitul anilor ’70, Vidra era cea mai mare fabrica de profil din Romania si producea paltoane din blana renumite peste tot, in special in spatiul sovietic.

Bibliografie

Asociaţia Patronilor şi Meseriaşilor Cluj , “Istorie şi actualitate 1875–2005″, Editura Tipolitera, Cluj-Napoca, 2005.

Iliescu Ion, Istrate Tiberiu, “Orastie, 750 de ani”, Deva, 1974

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2012