Pelerinaj la Muntele Saint Michel (sec XV)
Omul medieval s-a aflat intotdeauna intr-o relatie constanta cu religia crestina, sfintii si locurile sale sacre. Pleca in pelerinaj pentru a vizita relicvele in speranta obtinerii unor favoruri divine, a protectiei contra a diverse rele, iertarea pacatelor, o vindecare miraculoasa sau pur si simplu pentru a-si arata credinta, la fel cum facea si in fata seniorului sau feudal. Cele mai prestigioase dintre locurile sfinte erau la acea vreme Iesusalimul, desigur, dar care se afla totusi, la mare distanta de lumea occidentala si mormantul apostolului Petru din Roma. Un alt loc important de pelerinaj pentru crestinul medieval era la mormantul Sfantului Iacob cel Mare din Santiago de Compostela si catedrala inaltata aici in secolul al XII-lea si imbogatita cu numeroase relicve.
Popularitatea unui loc de pelerinaj era asigurata de miracolele si minunile despre care se spunea ca s-ar fi petrecutacolo. Prezenta moastelor vreunui sfant precum si faptele din timpul vietii acestuia amplificate si deformate de traditia orala asigurau prezenta constanta a numerosi pelerini. Sfintii jucau un rol important in imaginarul ocidental. De cate ori se intampla o calamitate, de pilda o epidemie, un razboi, inundatie, seceta, invazia de rozatoare sau lacuste, era invocata asistenta divina. La Dumnezeu nu avea acces muritorul de rand, mijlocitorii relatiei cu divinitatea fiind, pe Pamant, clerul, iar in cer, sfintii. Fiecare avea asadar, sfantul sau gata sa intervina in favoarea sa si sa-l apere de rele. “Cultul sfintilor” devenise o parte importanta a vietii de zi cu zi. Oamenii purtau cu ei simboluri ale sfintilor, se rugau la ei , donau bani Bisericii si faceau pelerinaje in locurile in care acestia traisera sau la moastele acestora. Exista credinta unanima ca favoruri speciale inclusiv mantuirea puteau fi cumparate pe aceasta cale. Existenta moastelor unui sfant intr-un anume loc, intarea prestigiul reprezentantului sau pe Pamant, adica a episcopului si implicit a Bisericii care are mult de castigat din asta. Cu ocazia sarbatorilor si a stramutarilor de moaste acestea vor face cu timpul, obiectul unei veneratii crescande. Cateodata, moastele apartin unei persoane particulare, de regula un nobil al carui prestigiu, putere si influenta creste spectaculos. Moastele se cumpara si se vand ca orice bun, cumparatorul final fiind in cele mai multe cazuri, Biserica. Cateodata chiar Biseria este cea care vinde moastele si nu in scopuri nobile. Papa Sixtus al IV-lea urmarea sa vanda capul Sfantului Dominic, regelui Spaniei, pentru a-si putea mari armata de lefegii.
Sume mari sunt aruncate in joc, se duc tratative, se dau batalii si apar contrafacerile, toate pentru a intra in posesia acestor relicve sfinte aducatoare de profit. S-a ajuns pana intr-acolo incat, in jurul anului 1000, umbrienii[1]planuiau sa-l ucida pe sfantul Romuald pentru a fi siguri ca in felul acesta vor intra in posesia pretioaselor oseminte. O alta celebra sfanta a fost Elisabeta de Turingia cunoscuta si ca Elisabeta a Ungariei. La moartea acesteia multimea i-a profanat trupul din dorinta de a pune mana pe o bucata din giulgiu sau de a-si insusi ceva de-al defunctei. Ce a urmat este greu de descris. Gloata calcat totul in picioare iar sfanta a ramas fara par, cu unghiile smulse si cu sanii taiati. In urma au mai ramas si o droaie de morti si raniti ca dupa o adevarata batalie. De lacomia vanatorilor de relicve nu a scapat nici unul dintre cei mai importanti teoreticieni si reformatori ai religiei crestine: sfantul Toma d’Aquino. Profanarea sa a venit din partea calugarilor manastirii Fossanuova care i-au taiat bucati din trup si l-au decapitat.
Pelerinaj la moastele unui sfant
Prezenta atator sfinti va atrage cu sine de-a lungul intregii epoci feudale, obligatia din partea potentatilor de a construi biserici si catedrale in care acestea sa fie adapostite. De multe ori se semnaleaza si fenomenul invers. Lacasului de cult ii este pusa piatra de temelie iar apoi, incepe goana seniorului dupa moaste. De multe ori suveranul pontif este cel care raspunde solicitarilor inlesnind aducerea unor relicve facatoare de minuni care sa atraga credinciosi. Episcopul wigfred de Verdun de exemplu, i-a cerut Papei cateva moaste pentru abatia Sfantul Petru, ctitorita de el argumentand intr-o scrisoare ca nicio intemeiere de biserica nu e posibila fara posesia unei relicve sfinte. Alteori, moastele sunt de-a dreptul furate sub pretextul stramutarii lor intr-un loc in care isi pot primi cinstirea cuvenita.
Pentru ca cererea de relicve era mare si pretul lor exorbitant, a inflorit o adevarata industrie de contrafacere a acestora. Si cum pe vremea aceea informatia circula mai greu s-a ajuns nu de putine ori ca osemintele unui sfant sa se gaseasca in mai multe locuri deodata. Dar sa nu credeti ca doar oasele sfintilor erau la mare cautare. Practic, orice obiect mentionat in Biblie putea fi intalnit, in mod cu totul miraculos, in cine stie ce manastire uitata de lume. Poti da peste cununa de spini purtata de Iisus in nenumarate locuri, ca si peste o cantitate imensa de piroane folosite la rastignire ori de aschii provenind din cruce, care adunate la un loc cantaresc cateva tone.
Pentru omul medieval cea mai buna dovada ca are in fata ramasitele pamantesti ale unui sfant era modul de conservare al acestora. Fabricantii de relicve gasisera un mod ingenios de a rezolva aceasta problema. Corpurile presupusilor sfinti erau uscate la curenti puternici de aer, se efectua o preparare prin sarare si afumare sau fierbere, stoarcere si uscare rapida in aer fierbinte. In alte ocazii falsificatorii procedeaza la confectionarea unor banale papusi de carpe, scame, aschii si tarana pe care le ambaleaza mestesugit si le inghesuie in racle pacalind ochii credinciosilor.
Cu siguranta, in preajma Reformei din secolul al XVI-lea cultul relicvelor se integrase atat de bine in viata omului medieval devenind un element esential, in special in Peninsula Iberica, Franta si statele italiene cu riscul de a se banaliza. In nordul Europei, unde religia isi pastrase multe din caracteristicile sale ancestrale, cultul sfintilor fiind mai putin pronuntat s-a produs insa un lucru surprinzator: religiile protestante s-au impus fara greutate.
Bibliografie
Noel Bosetti, Marc Guidais, Michelle Pierre, “Les routes des pelerinages” in “Milieux, hommes et civilisations” Librairie Larousse 1978, pg. 190-191
Gheorghe Bratescu “Un secol intunecat si moda relicvelor sfinte” in Almanahul Magazin 1984, pg. 81-84
coord. Jaques Le Goff “Omul medieval”, Editura Polirom, 1999
Johan Huizinga “Amurgul Evului Mediu” Editura Meridiane, Bucuresti 1993
Keith Randell “Luther si Reforma in Germania, 1517-1555”, Editura ALL, Bucuresti
de Voicu Hetel
[1] Numele dat locuitorilor dintr-o zona din centrul Italiei ce cuprinde provinciile Perugia si Terni
