La sapte decenii de la atacul de la Pearl Harbor care a schimbat soarta celui de-al doilea razboi mondial se pune inca intrebarea: de ce? Ce i-a indemnat pe japonezi sa actioneze impotriva unei super puteri net superioara din toate punctele de vedere la toate capitolele, uman, material si tehnologic.
Tojo Hideki
Motivele oficiale ale declansarii agresiunii le gasim in edictul imparatului Hirohito din 8 decembrie 1941, prin care era declarat razboi Statelor Unite si Imperiului Britanic. Printre acestea se numarau ajutorul acordat de cele doua Mari Puteri regimului gomindanist al lui Cian Kai-si, pregatirile militare efectuate in jurul imperiului, in scop provocator. Cea mai grava acuza era aceea ca anglo-americanii “s-au straduit ca prin toate mijloacele sa impiedice comertul nostru pasnic si in cele din urma au recurs la ruperea relatiilor economice, creind un pericol serios pentru insasi existenta imperiului nostru”. [1] Unul din factorii decisivi care au determinat aceasta hotarare a Japoniei, a fost un raport potrivit caruia stocurile de petrol scazusera cu 25% de la inceputul embargoului si pana in septembrie 1941.
Sigur ca prima optiune a niponilor a fost aceea de a-si negocia situatia si de a ajunge la un acord echitabil in ceea ce o privea. Japonia a cautat sa inlature efectele embargoului de materii prime la care fusese supusa si care ii sugruma practic economia si sa-si consolideze si legitimeze pozitiile ocupate prin forta in anii anteriori. Esuand in politica de negocieri premierul Konoye si-a prezentat demisia la 16 octombrie fiind inlocuit de generalul Tojo Hideki, un adept al razboiului.
In ianuarie 1941 amiralul Yamamoto Isoroko, comandantul flotei nipone ordonase contraamiralului Onishi Takejiro sa studieze posibilitatea unei lovituri aeriene pornite de la bordul portavioanelor asupra fortelor navale americane din Hawaii. Onishi impreuna cu capitanul de corveta Genda Minoru au intocmit un document, completat ulterior de contraamiralul Kusaka Ryonosuka intitulat “Planul de atac strategic al Pearl Harbor”. Timp de mai multe luni spionajul nipon a adunat informatii despre tinta prin intermediul ofiterilor de la consulatul militar japonez din Honolulu. “Exercitiile de antrenament ale pilotilor se fac cu plecare de pe navele portavion, in golful Kagoshima (insula Kyushu), foarte asemanator cu Pearl Harbor.
La 1 septembrie, ministrul de razboi, generalul Tojo a emis ordinul de trecere a flotei in stare de razboi. La 13 septembrie planul operatiunii de atac era intocmit de Statul Major Naval si au inceput antrenamentele navale si aeriene. “Planul japonez cuprindea doua faze: dupa cucerirea unei zone tampon si a materiilor prime vitale, trebuia sa se treaca la o defensiva, adica la un razboi de lunga durata pentru care tara nu era deloc pregatita” [2]
In cadrul conferintei imperiale din data de 5 noiembrie s-au fixat: inceputul lunii decembrie ca reper al declansarii atacului; continuarea negocierilor cu S.U.A. in functie de doua noi propuneri intitulate A si B; intarirea colaborarii cu partenerii din Axa; stabilirea de noi raporturi cu Thailanda.
Grupul A prevedea recunoasterea dreptului Japoniei de a mentine trupe in China de nord, Mongolia interioara si Hainan timp de 25 de ani, restul teritoriului urmind a fi evacuat in 2 ani de la semnarea pacii sino-nipone; Japonia se retragea din Indochina dupa semnarea pacii; Japonia respecta dreptul la comert liber in Pacific si China daca va fi aplicat si in alte parti ale lumii.
Grupul B prevedea realizarea unui modus vivendi pentru evitarea razboiului: Ambele parti trebuiau sa se abtina de la folosirea fortei dincolo de Indochina franceza in Asia de sud-est sau in partea de sud a Oceanului Pacific; colaborarea cu Indiile olandeze; deplina restabilire a relatiilor japono-americane; reglementarea conflictului cu China fara amestec american. Japonia isi pastrase aceasi pozitie inflexibila iar pentru Statele Unite cererile acesteia erau inacceptabile.
Negocierile au continuat si la 7 noiembrie Hull primeste propunerile proiectului A. Roosvelt il intalneste pe Nomura la 10 noiembrie dar nu pot ajunge la un acord. Pentru prezentarea proiectului B soseste la Washington, in sprijinul lui Nomura, un diplomat de cariera si fost ambasador la Berlin, Kurusu. Negocierile se reiau la 17 noiembrie, iar pe 20 proiectul B ii este inaintat lui Hull.
Cererile nipone sunt respinse de Statele Unite pe 26 noiembrie. Se propunea in schimb proiectul unei declaratii comune privitoare la principiile fundamentale ale politicii celor doua state in zona Pacificului. Se mai propuneau intre altele: un pact multilateral de neagresiune, retragerea trupelor japoneze din China si Indochina, fiecare parte sa ridice sechestrul de pe bunurile si fondurile celeilalte parti, s.a. Conferinta imperiala din 27 noiembrie a respins documentul, considerindu-l un ultimatum. Punctul 3, prin care se cerea retragerea tuturor fortelor militare, navale, aeriene si de politie din China si Indochina era cel mai suparator si de neacceptat. Abia dupa razboi avea sa se clarifice ca propunerea americana nu viza si Manciuria. A doua zi, i s-a ordonat lui Nomura sa continue tratativele pentru a nu da impresia ca soarta negocierilor era pecetluita.
Intre timp pregatirile pentru un eventual razboi continuau si pe frontul diplomatic. La Berlin, Japonia reinnoise Pactul Tripartit la 25 noiembrie si primise asigurari din partea Germaniei ca ii va sta alaturi in cazul declansarii unui razboi. Guvernul american a vazut in asta o alianta concreta si o amenintare directa, pe cand niponii sperau sa-i descurajeze pe primii sa intervina militar.
La 1 decembrie 1941 Conferinta Imperiala a decis declansarea razboiului. Liddell Hart, poate cel mai mare analist militar al secolului XX era de parere in “Istoria celui de-al doilea razboi mondial”, ca Japonia fusese fortata sa aleaga intre doua rele, ori mai bine zis, intre totul sau nimic. Daca ar fi renuntat la ambitiile sale se putea confrunta cu un puci militar acasa, daca ar fi trecut la acapararea resurselor necesare, intra in conflict cu puterile albe prezente in zona. “Ezitarea fireasca in fata alegerii totul sau nimic ar putea explica motivul pentru care japonezii au intarziat patru luni inainte de a declansa atacul. Totodata, conducerea armatei isi dorea un interval mai mare pentru desavarsirea pregatirilor, timp in care s-au prelungit controversele referitoare la strategia ce trebuia adoptata.” [3]
de Voicu Hetel
[1] ***, Relatii internationale in acte si documente, vol.II (1939-1945), Editura didactica si pedagogica, 1976 p.116
[2] Michel Vie,Japonia contemporana., Corint, Bucuresti, 2004, p.124
[3] Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea razboi mondial, vol.I, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucuresti, p.275
