Bucureştiul a fost întotdeauna un amalgam de modernitate şi înapoiere, de bogăţie şi mizerie, de spirit inovator şi conservatorism specific unui oraş aflat la porţile Orientului.
Mănăstirea Radu Vodă pe la 1869 – acuarelă de Preziosi. Oamenii obişnuiau să bea apă, acolo unde se şi scăldau. (vezi butoaiele din fundal)
Oricât ar părea de ciudat, Bucureştiul a beneficiat încă de la începuturi de o reţea, primitivă ce-i drept, de alimentare cu apă. Săpăturile arheologice efectuate la Curtea Veche au dat la iveală un rezervor de apă datând din vremea lui Mircea Ciobanul ce era alimentat prin olane cu apă de izvor. În vremea lui Mircea Ciobanul (1545-1554) sunt ridicate Curtea Veche şi Biserica Curtea Veche.
O inscripţie săpată în piatră şi datată 15 noiembrie 1570 (7080) ne oferă şi prima menţiune privind alimentarea cu apă a Bucureştiului. În inscripţie se spune: “Io Alexandru-voievod şi domn (…) am dat domnia mea (…) să se facă acest izvor, ca să fie de pomană domniei mele şi părinţilor domniei mele în veci” Este vorba despre Alexandru al II-lea Mircea, domnitor în Ţară Românească (iunie 1568 – aprilie 1577).
Apa era adusă în Bucureşti pe conducte încă din vremea lui Alexandru Ipsilanti. Într-un hrisov din 1 octombrie 1779 se spune că pe “vremuri zlotoase”, apa Dâmboviţei devenind foarte tulbure, cu multe necurăţenii, “domnul a hotărât să aducă apă de izvor, de departe şi cu multă cheltuială”. Aşa apar primele fântâni cu apă curgătoare din oraş. Una se află în târgul dinlăuntru şi alta pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei)
O altă mărturie cu privire la reţeaua de apă a Bucureştiului o avem din timpul altui domn fanariot, Nicolae Mavrogheni, care la 1786, după cum arată un document, tocmea olari pentru fabricarea tuburilor de pământ ars. Tot atunci se înfiinţa şi o “casă a cişmelelor” care se ocupă de o bună alimentaţie cu apă a oraşului. De la purtătorul de grijă al cişmelelor, un fel de inginer al apelor vine şi denumirea de Cişmigiu.
La sfârşitul secolului al XVIII, Capitala se putea lăuda cu 17 fântâni cu apă potabilă. După 1800 unii boieri introduc apă în casă. Mergea lumea grămadă să vadă minunea mare, cum iese apă din perete, prilej pentru cronicarul Zilot Românul să scrie câteva versuri pline de entuziasm.
Marea majoritate a locuitorilor Bucureştiului se alimentau cu apă direct din Dâmboviţa. Anton Maria del Chiaro care a stat mult timp la curtea lui Brâncoveanu nota că: “le acque della Dambovitza sono leggiere a salubri”. Ca să se ferească de microbi, apa era “tratată” în prealabil cu piatră vânătă (sulfat de cupru)
Cetăţenii mai înstăriţi aveau puţuri, pe la 1906 înregistrându-se 1.300 de astfel de gospodării.
Cine sunt sacagiii?
Sacagiu langa pasajul Vilacross
“Apa se târguia de la sacagii: se punea în putini şi se bătea cu făcăleţul şi cu puţină piatră acră pentru a fi limpezită”[1].
Pe la începutul secolului trecut, străzile Bucureştiului mai erau cutreierate în lung şi-n lat de oameni care-şi duceau zile din vânzarea apei. Cu cofele sau cu sacaua, ori cu căruţe pe două roţi în care se lăfăia un butoi pântecos, trase de câte o gloabă, sacagii erau ceva obişnuit. Mergeau pe uliţe strigând din când în când: Oooo!… Apă de pomană!… Oooo!, ca să-şi atragă muşterii. Pentu obiceiul de a striga Oooo, am întâlnit şi o explicaţie, nu ştiu cât de adevărată, dar cu siguranţă interesantă. Se pare că ar fi apărut către sfârşitul domniilor fanariote, pe vremea când boierimea începuse să adopte moda franţuzească şi să-şi trimită beizadelele la Paris. Strigătul Oooo înseamnă de fapt “Eau“, adică apă dar pe limba lui Moliere. Sacagiul trecea şi pe la curţile boierilor şi încerca să le gâdile plăcut urechile servindu-i cu apă ca la Paris. O doniţă cu apă costa 5 parale, dar uneori se împărţea de pomană pentru sufletul unui mort. Apa juca în mahala, rolul prescurii şi al colacilor.
Acuarela a lui Carol Pop de Szatmary
Acesta era sacagiul. Cuvântul provine din turcescul saka adică butoi, poloboc. Cea mai bună apă din Bucureşti o luau sacagii de la “Fântâna lui Filaret”. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea mitropolitul Filaret a construit pe dealul ce-i poartă numele o cişmea alimentată cu apa a patru izvoare captate din dealul vecin. Un perete de marmură al fântânii în formă de chioşc era străpuns de 12 ţevi pe unde curgea apă.
Rolul sacagiilor nu se rezumă numai la aprovizionarea populaţiei cu apă proaspătă. Mahalalele Bucureştiului nu sunt ferite de foc, iar negustorii de apă cu cotigile lor se trezesc deseori în postura de pompieri.
Şi tot din seria contrastelor întâlnite în vechiul Bucureşti intră şi povestea luminii electrice pe care bucureştenii o aveau de la 1882, adică la numai patru luni după ce New York-ul era alimentat de prima uzina electrică. Pe la 1920 însă, în Bucureşti mai ardeau, pe destule străzi, felinare cu petrol poreclite în derâdere “găzoaie”.
[1] George Costescu “Bucurestii vechiului Regat”, Editura Universul, 1944, pg.126
de Voicu Hetel
