Bucurestiul in flacari (1847)
De-a lungul timpului Bucurestiul nu a fost ferit de incendii. Asezarea sa in preajma falnicilor codri ai Vlasiei facea ca materialul de baza pentru constructii sa fie in principal lemnul, ba chiar din veacul al XVIII-lea si strazile principale, sa fie podite cu trunchiuri groase de stejar. Nu este, deci, de mirare atunci, ca la izbucnirea unui foc in vreuna din mahalale, acesta se propaga rapid cu efecte devastatoare. In perioada medievala, in mai toate targurile si cetatile, baza interventiilor la incendiu o constituiau breslele de mestesugari, dulgheri, fierari, zidari etc. Nu este de neglijat nici rolul sacagiilor (vanzatori de apa) ale caror care utilizate pentru transportul apei, deveneau ad-hoc adevarate tulumbe
de pompieri, esentiale pentru stingerea focului.
Prima atestare documentara a unor unitati rudimentare de pompieri dateaza din vremea unui domn fanariot, (iar fanariotii astia mult injurati si huliti) Nicolae Mavrogheni (1786-1789). Documentul care pomeneste de reorganizarea tulumbagiilor din Muntenia, ne face sa credem ca acest tip de institutie exista deja, de ceva vreme.
Primii pompieri bucuresteni instruiti de “nemti”
Pompier la jumatatea secolului al XIX-lea
In 1835, documentele epocii arata ca se facusera primii pasi in modernizarea serviciului de pompieri. La propunerea facuta de Marele Aga, Iancu Filipescu, acestia erau retribuiti cu un leu pe zi. Tot atunci un medic elvetian, pe nume Zucker care avea un atelier unde se puteau fabrica pompe de incendiu, i-a propus domnitorului Alexandru Ghica sa puna pe picioare un sistem de invatamant pentru pompieri. Scoala urma sa functioneze in regim militarizat, sa aiba 16 locuri si o durata de 4 ani. Invataceii urmau sa deprinda de la un anume Gotlieb Taile tainele meseriei de lacatus, strungar, fierar, tamplar pentru a putea, mai apoi sa-si construiasca singuri uneltele necesare stingerii incendiilor. Doctorul Zucker se oferea sa-i invete sa scrie si sa citeasca, dar si sa plateasca cheltuielile aferente functionarii institutiei. Statul, urma sa asigure cheltuielile legate de hrana si imbracamintea elevilor al caror numar urma sa creasca la 40 in decursul celor 4 ani. Initiativa doctorului Zucker era o adevarata scoala militara tinand cont de faptul ca elevii urmau sa primeasca instructie din partea unor profesionisti, dreptul de a purta o uniforma si sabie. In realitate, Tara Romaneasca aflata sub dominatia otomana si tarista isi forma, in tacere, un corp de armata alcatuit din profesionisti instruti si platiti de stat. La 1848, pe fondul interventiei armatei otomane in Tara Romaneasca, vom vedea cat de importanti au fost pompierii in luptele din Dealul Spirii.
Propunerea lui Zucker primeste, cum era de asteptat, aviz favorabil, iar in acelasi an 1835, tinerii sai recruti echipati cu tulumba inimosului doctor participau la stingerea incendiului care cuprinsese Bucurestiul. In 1838 Ioan Gotlieb Taile devenea, probabil, primul pompier militar din Tara Romaneasca. Meritele sale in pregatirea si instruirea recrutilor ii fusesera rasplatite prin dreptul de a purta uniforma si sabie.
Roata de pompieri
Cascheta unui ofiter de pompieri la jumatatea secolului al XIX-lea
La sfarsitul anului 1844, domnitorul Tarii Romanesti aproba un proiect de lege pentru infiintare a unei roate ostasesti a orasului Bucuresti. Institutia urma sa fie finantata din veniturile Casei Sfatului Orasenesc al Bucurestiului. In textul legii care cotinea 20 de articole cu 5 tabele ajutatoare, se stabilea efectivul roatei, ierarhia, organizarea, categoriile pe specialitati si salarizarea. De asemenea era descrisa uniforma, echipamentul din dotare al fiecarui membru al roatei, stagiul in armata s.a.
Roata de pompieri era impartita in 6 grupe. Una apartinea Agiei, iar celelalte fiecaruia din cele 5 sectoare ale Capitalei. Roata era alcatuita din: 7 ofiteri superiori, 23 de subofiteri, 210 pompieri, 46 de vizitii, masalagii si sacagii. In dotarea pompierilor intrau 7 pompe mari, 6 pompe mici, 48 de cai, 30 de sacale, 40 de cangi, 50 de lopeti s.a.
Uniforma pompierilor nu se deosebea prea mult de cea a ostasilor. Vestoanele erau mai scurte si tivite, ca si pantalonii, cu rosu. Fiecare grupa a roatei avea ca semn distinctiv culoarea sectorului bucurestean la care erau arondati. Pompierii purtau casti de alama, ofiterii avand in plus atasata pe creasta si o coada din par.
La inceputul anului 1845 se infiinta in Bucuresti prima roata de pompieri, sub denumirea de “Roata ostaseasca de pompieri a orasului Bucuresti” Comandant roatei era capitanul Emanoil Boteanu. Printre cei 6 comandanti de grupa il intalnim si pe Pavel Zaganescu, omul care avea sa se acopere de glorie in zilele revolutiei de la 1848. Prima interventie a nou-infiintatei unitati a avut loc la 4 august 1845 cand in Bucuresti a izbucnit un puternic incendiu.
de Voicu Hetel
