In trecutul indepartat, in unele tari, animalele erau la loc de mare cinste. Oamenii aveau tendinta de a le atribui acestora propriile lor trasaturi, iar calitatile esentiale ale animalului erau amplificate excesiv si transformate in simboluri. In mitologia egipteana, zeitatile sunt reprezentate de multe ori luand forma unor animale, iar egiptenii slaveau unele mamifere atat in timpul vietii, cat si dupa moarte cand erau jelite si mumificate dupa ritualuri asemanatoare cu cele practicate in cazul unor oameni foarte importanti. Pisicile, de exemplu, dar si crocodilii erau animale extrem de respectate de egipteni. In India de multa atentie au parte, pana in ziua de azi, vacile.
In Roma antica, acum 2000 de ani, gastele se bucurau de mare respect si veneratie. Istoricul roman, Titus Livius, (ca. 59 î.Hr. – 17 d.Hr.) contemporan cu Octavian Augustus, a gasit o explicatie acestui fapt intr-o veche legenda pe care o reda in lucrarea sa despre Roma: “Ab urbe condita”, (“De la fundarea Romei”). Povestea spune ca in anul 390 I.Hr. Roma a fost invadata de nistre triburi galice conduse de un oarecare Brenus. Legiunile romane fusesera infrante si puse pe fuga dupa o mare batalie care avusese loc la 19 iulie acelasi an, in preajma raului Alia. Galii au intrat in Cetatea eterna, ramasa nepazita si au inceput sa prade locuintele abandonate ale romanilor. Acestia se refugiasera inspaimantati pe colina Capitoliului, singurul punct fortificat ramas necucerit. Pe acest mic deal se afla templul lui Jupiter, zeul suprem al romanilor, si al zeitei Iunona. Barbarii nu puteau lasa tocmai acel loc neocupat, insa toate stradaniile lor s-au dovedit zadarnice. Romanii s-au luptat cu indarjire stiind ca viata si libertatea lor depinde de apararea acelor ziduri. Brenus s-a gandit atunci sa schimbe tactica si sa atace prin surprindere, in puterea noptii, atunci cand toata lumea dormea. Zis si facut, galii au asteptat o noapte fara luna si au trecut la escaladarea colinei. Romanii dormeau dusi nestiind ce pericol ii pastea. Barbarii se catarasera pana in varful colinei si se pregateau de atac cand, linistea noptii a fost tulburata de tipete ascutite. Zgomotul asurzitor i-a desteptat pe romani care au pus mana pe arme, iar galii au fost pusi pe fuga.
Ce se intamplase?
Un stol de gaste ii simtisera pe straini si dadusera alarma. Romanii au vazut in comportamentul gastelor un semn divin si ca atare, pasarilor li s-a dat din acel moment o atentie aparte. Gastele erau ingrijite si hranite cu cea mai mare atentie si in fiecare an, cele mai frumoase exemplare erau plimbate prin cetate, intr-o ceremonie fastuoasa ce trebuia sa le aminteasca romanilor de fapta lor curajoasa. Dar asta nu e tot. Romanii nu le-au putut ierta cainilor faptul ca in noaptea aceea de pomina ei dormisera dusi, in loc sa stea de paza. Omagierea gastelor era insotita de pedepsirea cainilor. Cel mai puternic exemplar era sacrificat sub privirile celorlalte patrupede, ca sa le reaminteasca datoria lor de paznici. Dar daca stam stramb si judecam drept si nu prin prisma gandirii mitice a romanilor, adevaratii vinovati erau chiar aparatorii citadelei, care erau constienti de pericol si nicidecum cainii, gastele ori cine stie ce alt animal, pentru care galii puteau fi stapani la fel de buni.
Obiceiul “adularii” gastelor pare sa se fi pastrat pana in secolul I d.HR., cand a fost uitat. Astazi nimeni nu mai considera gastele curajoase ori intelepte, ba mai mult, a spune despre cineva ca este ca o gasculita, inseamna a-l numi nestiutor, prostut chiar.
de Voicu Hetel