Prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea, taman dupa venirea pe tronul tinerei Romanii a lui Carol I, Bucurestiul era un oras plin de farmec, aflat in plina dezvoltare. Si ca orice capitala europeana tinea si ea sa fie in pas cu ultima moda. Lumea buna se aduna pe Podul Mogosoaiei locul in care batea inima orasului. Aici se gaseau principalele atractii si era unul din locurile de promenada favorite. Bije, droste si carete trase de cai manati la trap roiesc in ambele sensuri pe una dintre putinele artere pavate. Tot aici se gaseau si teatrele. Este vorba desigur de vechiul Teatru National dar si de un altul mai putin cunoscut, acum disparut: teatrul Bossel. Casa Bossel cum mai era cunoscuta in epoca, se gasea langa hotelul Hugues, chiar vizavi de terasa Otetelesanu unde mai tarziu s-a inaltat Palatul Telefoanelor. La Bossel se gasea intr-o vreme o sala de bal ce fusese transformata ulterior in teatru. Existau 22 de loji si 322 de staluri, adica locuri la parter.
Casa Bossel si atelierul fotografic al lui Carol Pop de Szathmary se pot vedea in acest cliseu fotografic apartinand lui Ludwig Angerer.
Teatrul romanesc era abia la inceput, ca de altfel si literatura noastra moderna. Piesele autohtone precum cele ale lui Costache Facca, Matei Millo ori Alecsandri nu reusisera sa impuna limba nationala pe scenele de la noi. Multe dintre spectacolele de teatru se desfasurau inca in limba franceza, limba saloanelor, a generatiei pasoptiste, a bonjuristilor care-si facusera studiile in Franta. Printre amatorii de spectacole frantuzite si Ion Heliade Radulescu. Omul care intelesese ca nimeni altul ca avem nevoie de cultura nationala facand celebru indemnul “Scrieti baieti, numai scrieti!”, putea fi vazut deseori la Casa Bossel la spectacolele bulevardiere care o aveau protagonista pe o oarecare Albina di Rhona. Batranul revolutionar, politician, publicist, presedinte al Academiei Romane, se inamorase la varsta senectutii de o artista si dupa cum o arata publicatiile timpului se hotarase sa o si capatuiasca. In toamna anului 1869, Heliade intra in conflict cu membrii Comitetului teatral din care facea parte si el, dupa ce aranjase angajarea actritei in conditii exceptionale.
Oricat ar parea de exotica in peisajul dambovitean aparitia acestei artiste si oricat l-ar fi fermecat ea pe revolutionarul Heliade Radulescu, nu trebuie sa ne imaginam ca Albina di Rhona o fi fost cine stie ce actrita nemaivazuta, ori vreo mare tragediana. Spectacolele sale erau mai degraba numere de varietati cu dansuri, cuplete, ori chiar numere intalnite astazi in lumea circului. Cronicile ne-o infatiseaza ca pe o subreta dansatoare, comica, dar cu o dictiune franceza care cam lasa de dorit.
Cine este Albina di Rhona
Informatiile existente despre ea sunt destul de sarace, cele mai multe fiind preluate din publicatiile londoneze sau bucurestene. Dupa ce jucase o perioada la Petersburg, in anul 1861, artista si dansatoarea de origine sarba, Albina di Rhona, al carei nume adevarat nu-l cunoastem, preia directia unui teatru obscur din Londra. Teatrul Soho, cum mai era cunoscut in general, pana la venirea ei beneficia doar de serviciile unei trupe de amatori. Gratioasa, miniona si cu o figura expresiva, dansatoarea subreta cucerise publicul reusind sa scoata micul teatru londonez din anonimat. Ea a rebotezat teatrul New Royalty Theatre, si i-a modificat, esential aspectul interior apeland in acest scop la un designer celebru adus tocmai din capitala Frantei. Albina di Rhona venise de mai multe ori la Bucuresti prin 1862-1863 si 1866 dansurile ei fiind bine primite de publicul de la noi. In 1869, insa, Albina di Rhona vine la Bucuresti cu gandul de a ramane pe toata durata stagiunii. Heliade, membru important al Comitetului teatral e atat de metarfozat de farmecele sarboaicei incat face presiuni si obtine ca in vederea angajarii ei sa se mareasca pretul biletelor la loje si stal si sa i se cedeze acesteia jumatate din venitul brut al spectacolelor. Bacalbasa in a sa “Bucurestii de altadata” scria ca Heliade, pe atunci in varsta de 67 de ani, de amorezat ce era, dupa frumoasa dantuitoare, a facut excese “pana ce a cazut in dementa”. Pentru ea a scris si o poezie intitulata Serafita, publicata in 1872, anul mortii sale, poezie ce a starnit destule comentarii. “Esti dulce ca viata, si viata fara tine/ Nu are nici valoare, nici ratie d-a fi”, asa sunau primele doua versuri.
Un bilet la loja costa 3 galbeni
Ion Heliade-Radulescu intr-una din ultimele fotografii
Victoria lui Ion Heliade Radulescu nu a durat insa prea mult. In fata acestor conditii oneroase primul care s-a opus a fost un alt revolutionar pasoptist: Constantin D. Aricescu. In urmatoarea sedinta a Comitetului teatral acesta cere ca in contractul artistei sa se stipuleze clar ca daca dupa trei reprezentatii succesive nu se vor fi incasat 100 de galbeni pe seara, contractul sa fie anulat. Dintr-un afis al unui spectacol din 1871 in care juca si di Rhona aflam si cam cat il costa pe bucuresteanul din inalta societate sa vada un spectacol frantuzesc. O loja era 3 galbeni, in timp ce stalurile erau impartite in functie de vizibilitatea pe care o avea spectatorul in trei categorii. La I-a, pretul era de 4 franci, la a II-a, 3 franci, iar la a III-a, 2 franci. La galerie puteai sta platind doar un franc. O fi fost mult 100 de galbeni? Se pare ca da pentru ca artista a luat foc si si-a trimis agentul, un anume Goulard sa protesteze pe langa Comitet. Si se pare ca agentul a protestat atat de zgomotos si insultator incat au ajuns pana la urechile actorilor bucuresteni o seama de injurii pe care acesta le scapase la adresa lor. Se va naste astfel un conflict care trebuie inteles prin prisma relatiilor extrem de incordate dintre cei ce promovau un repertoriu in limba romana si sustinatorii celui in limba franceza al carui principal exponent in cazul de fata, era Albina di Rhona.
Heliade demisioneaza in urma scandalului din presa
Pana la urma, pe 29 septembrie se ajungea la un compromis. Albina di Rhona semna contractul obligandu-se sa joace in opt spectacole diferite, cate unul pe saptamana. Printre titlurile anuntate se numarau: “O palma pentru sarutat”, “O fata in incurcatura”, “Suzana si cei doi batrani”, “Fata trambitasului” s.a. Pe romaneste fie spus, erau niste productii lipsite de orice valoare literara, niste comedii usurele, in care artista putea sa-si valorifice, insa, pe deplin insusirile ei scenice de dansatoare. Goulard urma sa regizeze productiile sub controlul Comitetului teatral, urmand ca tot el sa se decida si asupra distributiei. Pana la urma toata tarasenia razbate din presa dupa ce secretarul Comitetului teatral, face unele dezvaluiri intr-un articol. Actorii trec si ei la atac denuntand printr-o scrisoare deschisa publicata in “Trompetta Carpatilor”, contractul artistei londoneze dar si injuriile proferate la adresa lor de Goulard. Ironizat in presa pentru brusca lui pasiune pentru coregrafie, Heliade se arunca in lupta cu arma sa cea mai de temut, pana. In 6/18 noiembrie insa, isi da demisia din Comitetul teatral dupa ce-i acuzase pe membrii acestuia de masinatiuni tenebroase si de faptul ca sunt inamici ai romanismului. Deznodamantul in acest caz a fost acela ca Albina di Rhona a ramas fara angajament, dupa ce s-a dovedit ca onorariul sau era atat de umflat incat ar fi pus teatrul pe butuci. Cat despre poveste de amor a lui Heliade cu artista lui, se pare ca aceasta a continuat. La inceputul lui ianuarie 1870, Papiu Ilarian ii scria lui Baritiu ca Heliade demisionase si din Academie dupa o cearta cu Kogalniceanu, care cearta fusese pricinuita de o baletista Albina di Rhona. Alte amanunte despre aceasta poveste de amor nu mai stiu, decat ca in epoca a starnit destule zambete si ironii. Doi ani mai tarziu era inregistrat decesul parintelui literaturii romane in imobilul sau din strada Polona nr. 20.
Bibliografie
Paul Cornea, Elena Piru “Documente si manuscrise literare” Editura Academiei Bucuresti, 1967
George Calinescu “Istoria literaturii romane” Editura Minerva Bucuresti 1986
Constantin Bacalbasa”Bucurestii de altadata” vol1, Editura Eminescu, 1977
Theo Stanescu-Stanciu “Si Heliade a fost indragostit” in Magazin istoric, an XXXIV, 2000, pag. 67-70
de Voicu Hetel