Este greu sa cuprinzi intr-un articol un subiect asa de complex cum este acesta. Exista atatea jocuri, unele mai vechi, altele mai noi, unele complexe, altele surprinzator de banale luand in considerare succesul de care se bucura, incat as avea nevoie de o viata ca sa scriu ceva despre fiecare. Am ales insa, sa scriu cateva randuri despre unele dintre cele mai populare sporturi ale mintii si norocului.
Originea jocului oricat ar fi fost el de rudimentar se pierde undeva in negura timpului. Observand copiii pentru care jocul inseamna si invatare si interactiune sociala si asta de la varsta cea mai frageda, se poate spune ca pentru om prima ocupatie a fost si ramane jocul. Dar jocul nu este doar apanajul oamenilor ci mai degraba un fenomen aproape instinctiv intalnit si la animalele care au depasit un anumit nivel pe scara evolutiei. Jocul nu poate aparea ca rezultat al vreunei constrangeri, are in general un cadru (timp si spatiu), functioneaza dupa niste reguli prestabilite, este neproductiv ca simbol al efemerului si ludicului si asigura evadarea intr-o realitate virtuala, sau lume paralela guvernata de alte legi.
La triburile amazoniene, dar si la amerindieni, jocul este o impletire intre traditii ancestrale si ritualuri magice. In ceea ce ne priveste pe noi romanii, exista obiceiuri precrestine, pagane pastrate pana astazi in care jocul se ingemaneaza cu superstitia, cum este cazul datinii jocului calusarilor sau al paparudelor.
Jocul, indiferent cum s-ar numi si dupa ce reguli s-ar juca, se bucura de o imensa popularitate in toate epocile, indiferent de categorie sociala, de la cersetor la rege. Intr-o societate in care rolul fiecarui este bine definit pe scara sociala de la nastere si pana la moarte, in care lucrurile par stabilite dinainte, jocul atunci cand este pe bani poate schimba totul. Jocul pe bani este unul dintre putinele mijloace de a schimba oranduirea, de a ajunge in cateva clipe in varful piramidei cu ajutorul unui moment de inspiratie, a unui zar bine aruncat sau a unei maini bune la carti. Asa se face ca jocurile, cele de noroc in special, sunt multa vreme interzise, chiar daca toata lumea, chiar si capetele incoronate, le apreciaza. In 1319, la curtea Frantei, de exemplu, un edict interzicea zarurile, tric-tracul, bilele si chiar popicele. La mare cinste erau insa jocurile de gandire cum este sahul. In evul mediu occidental sahul vine, ca de altfel o multime de alte lucruri din domeniul stiintelor exacte si filosofiei, pe filiera araba. Se spune ca Harun al Rasid ar fi fost cel care i-ar fi oferit un joc de sah lui Carol cel Mare introducand astfel “sportul mintii” in Europa. Sahului ii creste prestigiul atunci cand ajunge sa faca parte din educatia nobililor aflati pe bancile scolilor. El ajunge sa simbolizeze dominatia intelectului asupra sporturilor fizice.
La antici, jocul era cu atat mai apreciat cu cat implica mai putin norocul, iar aceasta atitudine se va mentine pana in zilele noatre. Grecii sunt creatorii jocurilor olimpice in care victoria revine celui mai destoinic si nu celui iubit de zeita Fortuna. Romanilor le plac jocurile, insa cele in care hazardul joaca un rol important, cum sunt zarurile, sunt interzise, daca sunt mizate sume de bani. In secolul al XIX-lea, jocul era socotit cu atat mai nobil cu cat era mai auster, mai sever, de fapt mai plicticos.
Legenda jocului de sah
Candva demult, undeva in Orient, in India poate, un tanar padisah a urcat de timpuriu pe tronul tatalui sau. Era inca necopt in arta guvernarii si pentru ca nu avusese cine sa-l mai povatuiasca de bine facea destule greseli. Cu timpul ajunsese sa fie inconjurat doar de lingai care-i cantau in struna iar viata sa devenise una searbada si plictisitoare. Un brahman foarte intelept care traia pe acele meleaguri se hotara sa-i vina in ajutor stapanului. Dar nu stia cum. Purcese atunci la drum si nu se opri decat intr-un loc in care era inconjurat de pustietate cat vezi cu ochii. Acolo,la umbra unui smochin, a sezut brahmanul si a chibzuit vreme indelungata. Intr-o buna zi mintea sa gasi raspunsul cautat si brahmanul se intoarse din nou la curtea padisahului. Aici ceru sa fie adus in fata stapanului sau sub cuvant ca are leac pentru plictiseala de care suferea acesta. Cand cei doi ajunsera fata in fata, brahmanul ii arata tabla de sah cu 64 de patratele albe si negre, precum si cele 32 de piese. Ii explica amanuntit regulile si la ce slujeste fiecare piesa, iar dupa cateva zile tanarul padisah invata impreuna cu slujitorii sai sa joace sah. In acele momente petrecute alaturi de intelept, padisahul a inteles ca un rege nu poate domni fara supusi si ca acestia lupta cu credinta alaturi de stapanul lor, iar ca fara ei asemeni regelui de pe tabla de sah el nu este decat un om simplu, un pion. Brahmanul reusise, astfel sa-i arate monarhului nu numai cum sa scape de plictiseala jucandu-se, dar si cum sa-si conduca si sa se faca iubit de oamenii sai. In semn de multumire, padisahul i-a cerut inteleptului sa spuna ce dar isi doreste in schimbul invataturilor sale. Brahmanul a cugetat o clipa si a raspuns ca jocul sau nu poate fi rasplatit. Contrariat, suveranul i-a spus ca-i poate indeplini orice dorinta. Brahmanul a zambit si a spus ca-si doreste un bob de grau pentru primul patrat al tablei de sah, doua pentru al doilea, patru pentru al treilea, opt pentru al patrulea si tot asa in progresie geometrica pana la cea de a saizecisipatra casuta. Padisahul a suras crezand ca a scapat ieftin si ca o banita de grau va rasplati intelepciunea brahmanului.
Si acum problema de matematica: cam cate boabe de grau credeti ca trebuia sa primeasca inteleptul?
Numarul are 20 de cifre… Da brahmanul trebuia sa primeasca 18 446 744 073 709 551 615 de boabe de grau. Dupa ce au aflat cam cate boabe intra intr-o banita de grau, slujitorii padisahului au realizat ca toata imparatia lor ar trebui sa plateasca cu recolta de grau vreme de un secol si tot n-ar putea plati datoria catre intelept.
Jocuri de sah uitate…
Ati putea crede ca brahmanul din poveste era inventatorul sahului. In realitate, cum nimic nu este nou sub soare, el nu era decat, cel mult, un inovator. In Extremul Orient existau jocuri foarte asemanatoare si mult mai vechi dintre care, unele, se mai joaca si astazi. Se pare ca cel mai vechi stramos al sahului actual a aparut in secolul V d.Hr., unde in alta parte decat in India. Se numea Shaturanga si se juca pe o tabla identica cu cea de sah. Difereau piesele, modul de deplasare al acestora si… surpriza, numarul de jucatori. Intr-o partida de Shaturanga participau doua echipe a cate doi jucatori. Astazi, Shaturanga nu se mai joaca. O forma evoluata a Shaturangai raspandita tot in India, se numea Shatranj. In jurul anului 600, aceasta forma primitiva a sahului a ajuns in Iran, iar de aici in Imperiul Bizantin si Egipt. Secolul VII este si inceputul expansiunii arabe si al religiei islamice. Cand arabii preiau jocul, ei il propaga mai departe pe masura ce isi extind stapanirea. In Europa, sahul ajunge, dupa toate aparentele, cu ajutorul lor, atunci cand acestia cuceresc Peninsula Iberica. Alte variante ale sahului dezvoltate in alte zone al lumii sunt sahul birmanez, sahul thailandez si sahul chinezesc. Exista si o varianta japoneza a sahului, numita Shogi, foarte deosebita insa de sahul clasic. Niponii apreciaza mult acest joc care aliniaza fata in fata doua armate feudale, existand campionate, emisiuni, cronici si carti despre asta.
Ce nu ati stiut despre unele jocuri celebre
Se pare ca cel mai vechi joc pastrat pana in zilele noastre, a fost descoperit in orasul summerian Ur, aflat in Irakul de astazi. In anul 1922 o echipa de arheologi de la British Museum in colaborare cu Universitatea Pennsylvania, condusa de Sir Leonard Woolley au efectuat o serie de sapaturi la o necropola regala datand din mileniul III I.Hr. Printre descoperirile care au facut senzatie in epoca si au inspirat-o pe Agatha Cristie sa scrie o povestire politista intitulata “Crima in Mesopotamia”, se aflau si patru tablouri compuse fiecare din dreptunghiuri de lemn, reunite de o banda intermediara. Intr-un sertar s-au gasit jetoane si o forma de zar.
Jocurile devenite astazi clasice, de Monopoly si Scrabble au povesti oarecum semanatoare. Ambele apar in forma cunoscuta noua astazi, in timpul Marii Crize economice de la inceputul anilor ‘30. Ambele sunt insa copii sau variante imbunatatite ale unor jocuri mai vechi si mai putin populare. Scrabble a fost creatia unui arhitect new-york-ez pe nume Alfred Mosher Butts. Pornind de l o analiza statistica a numarului de litere prezent in paginile cotidianului “New York Times”, acesta a realizat, in 1931, un joc cu 100 de jetoane ce aveau pe ele imprimate litere. Jocul se numea Lexiko si a mai fost nevoie de ani buni pana cand a devenit popularul Scrabble de astazi, cu variante in toate limbile de circulatie. Parintele joculului Monopoly a fost tot un american, pe nume Charles Darrow. Numai ca jocul sau ca si cel de Scrabble existau deja la momentul “inventarii” lor. Ca si jocul de Scrabble, cel de Monopoly tot in anii 30, mai exact in 1934, deci tot in plina recesiune. Ambele jocuri nu au cunoscut popularitatea inca de la inceput, ci au avut nevoie de sprijinul unor companii puternice care le-au promovat si au vandut in cantitati industriale copii ale acestor produse.
Pentru vechii chinezi jocul de GO avea o mare importanta alaturi de caligrafie, pictura sau muzica. Nimeni nu stie cine si cand l-a inventat, regulile sale, care sunt extrem de simple, s-au pastrat insa aproape nemodificate de-a lungul vremii. Una din primele mentiuni despre GO o gasim in scrierile lui Confucius. O veche legenda chineza ne lasa sa credem ca jocul are o vechime de 4000 de ani din vremea imparatului Shun (2255-2195 I.Hr. sau 2255-226 I.Hr.) Acest imparat celebru in instoria Chinei, ar fi inventat Go-ul pentru a-l ajuta pe fiul sau, Shokin sa-si dezvolte gandirea. Alte legende il dau ca parinte al jocului pe un anume U, vasal al imparatului Ketsu, cel care a inventat si cartile de joc. Din China, Go-ul s-a raspandit in estul Asiei pana in Japonia unde era privit ca un sport al mintii foarte popular. In secolul al XVII-lea, in timpul shogunatului lui Tokugawa, tocmai cand primii europeni intrau in contact cu Japonia, aici se infiinta prima academie de Go. Primul conducator al acesteia este si cel care l-a adus la forma sa moderna, este Honimbo Sancha. Cuvantul Honimbo a devenit, ulterior, echivalentul titlui de mare maestru sau de campion. Civilizatia occidentala a intrat mai greu in contact cu acest joc exotic oriental. Primii care l-au popularizat in Europa au fost germanii si austro-ungariispre sfarsitul secolului al XIX-lea.
de Voicu Hetel
