Hunyadi Janos sau Iancu de Hunedoara – originea Corvinilor

Iancu de Hunedoara a fost o importantă figură a estului Europei în epoca medievală. A fost voievod al Transilvaniei între 1441-1453, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453 şi căpitan general al Transilvaniei şi Ungariei între 1453 şi 1456, an în care a murit de ciumă. Nu are rost să insistăm asupra faptelor sale de arme care l-au făcut pentru o vreme stindardul luptei antiotomane. Fiul său, Matei Corvin, a devenit rege al Ungariei şi este considerat, ca şi tatăl său, un personaj important al istoriografiei maghiare.

Problema care m-a preocupat a fost legată de originea şi apartenenţa acestei familii, care a dat Transilvaniei două presonalităţi de prim rang. Cărei culturi îi aparţin de fapt Huniazii şi cât de mult cântăreşte acest fapt într-o abordare corectă din punct de vedere istoriografic a faptelor acestora. Vorbim despre Hunyadi Janos sau despre Iancu de Hunedoara ?

Pentru românii din Transilvania redeşteptarea naţională survine odată cu apariţia Şcolii Ardelene, când intelectualii transilvăneni încep să vorbească despre originea nobilă a valahilor, latinitatea limbii şi importanţa înaintaşilor. Ei sunt cei care îl redescoperă pe Iancu de Hunedoara ca descendent al coloniştilor romani, la fel cum revoluţia paşoptistă, prin Bălcescu, îl va redescoperi pe Mihai Viteazul ca unificator. Faptele de arme ale lui Iancu ca şi originea sa etnică veneau să certifice într-un fel continuitatea noastră şi importanţa factorului românesc în luptă antiotomană. Cu toate acestea, oarecum paradoxal, chiar dacă acesta nu se situa cu nimic mai prejos, în istoria medievală românească, faţa de Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara este reflectat în manualele de istorie din perioada 1859-1900 mult mai puţin decât aceştia[1] . Istoriografia noastră l-a preluat pe voievodul transilvan fără a reuşi însă să-l asimileze.

În perioadă comunistă asistăm la o invocare mai discretă a personalităţii lui Iancu de Hunedoara, în mare parte tot datorită condiţiei sale echivoce româno-maghiare. Cât despre Matei Corvin, acesta are soarta pe care o împărtăşesc majoritatea principilor Transilvaniei: este rar amintit şi doar în corelaţie cu Vlad Tepes (pe care îl întemniţase la Buda) şi cu Stefan cel Mare (care îl învinge pe regele maghiar în bătălia de la Baia). De altfel, întreaga istoriografie română, atunci când abordează istoria Transilvaniei şi personalităţile sale se limitează doar la figuri de plan secund, cum sunt Horea Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Gheorghe Doja, ori la conducători a căror origine daco-romană este dată că certă precum Gelu, Glad şi Menumorut sau Iancu de Hunedoara. Obsesia noastră pentru etnicitatea voievozilor transilvani e ilustrată cel mai bine de I. L. Caragiale care în schiţă “Un pedagog de şcoală nouă” pune în gura dascălului ardelean Mariu Chicoş Rostogan o frază definitorie pentru istoriografia de secol XIX: “nu-i așe că Ioane Corvin ghe Huniaghe, și Makias Corvin, și-apoi dup-aceia doară toți magnații maghiari fost-au români ghe-ai noștri?”

Originea Huniazilor

Corbul cu inel in cioc se afla pe blazonul Huniazilor

Iancu de Hunedoara se naşte la 1407. Este fiul unui cneaz din Ţară Românească pe nume Voicu şi al Elisabetei care provenea dintr-o familie de mici nobili maghiari de prin părţile Hunedoarei. În privinţa originii româneşti a lui Voicu avem suficiente informaţii contemporane care nu pot fi puse la îndoială. Cronicarul János Thuróczy, în Chronica Hungarorum apărută la Brno în 1488 afirma că Voicu ar fi ajuns în slujba regelui maghiar după ce ar fi trecut munţii venind din Ţară Românească. Un alt cronicar, de data aceasta italian, pe nume Antonio Bonfinio[2],  arăta că Voicu, tatăl lui Iancu era dintre cei ce locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor. O a treia sursă demnă de încredere care consemnează faptele şi originea lui Iancu de Hunedoara este Aeneas Silvio Piccolomini, nimeni altul decât viitorul papă Pius al II-lea. Acesta nota că Iancu “nu a sporit atât gloria ungurilor; cât a românilor în rândul cărora se născuse”. O legendă medievală de prin secolul al XVI-lea menită să ofere credibilitate dinastiei Huniazilor ce stătuse pe tronul Ungariei, încearcă să le creeze acestora o origine divină. Cronicarul transilvănean Gaspar Heltai, care o consemnează, pretindea că ştie povestea de la urmaşii celor care-l slujiseră pe Iancu. Potrivit legendei, Iancu de Hunedoara ar fi fost fiul regelui Sigismund de Luxemburg provenit dintr-o legătură extraconjugală cu fiica unui nobil hunedorean. Legenda, care nu concordă cu realitatea, încerca să ofere şi o explicaţie în ceea ce priveşte stema Corvinestilor care era, după cum se ştie, un corb cu un inel în cioc. Sigismund i-ar fi dăruit mamei copilului un inel cu însemnele regalităţii. Câţiva ani mai târziu mergând la vânătoare alături de tatăl său, Woyk Buthy, copilul este atacat de un corb atras de strălucirea inelului. Pasărea de pradă reuşeşte să-i smulgă tânărului Iancu, podoaba de pe deget, dar este săgetată de Woyk. Peste alţi câţiva ani, regele Sigismund îşi va regăsi fiul observând inelul pe care acesta îl purta pe deget. Tema inelului furat de o pasăre nu este însă nouă. Într-o epopee din secolul al XII-lea intitulată “Faptele regelui Oswin al Northumbriei” este relatat un episod similar.

O altă posibilă explicaţie cu privire la originea şi locul de baştină al Huniazilor ne-o oferă şi “Marele dicţionar geografic al României” (volumul II, 1899). Potrivit acestuia, satul Corbi din judeţul Arges, situat pe Râul Doamnei la vreo 50 km de Piteşti, se numără printre proprietăţile strămoşilor lui Iancu de Hunedoara. Originea denumirii satului “porneşte de la vechea familie Corvin” se arăta în lucrare sau, aş adăuga eu, de la numărul mare de corbi care populează stâncile de gresie şi piatră friabilă ce delimitează aşezarea la vest şi est. E foarte posibil şi ca strămoşii lui Iancu, poate chiar Voicu, să-şi fi făcut blazonul pornind de la această particularitate a feudei lor.

Că Huniazii erau români get-beget pare să fi fost de părere şi Nicolae Iorga. Într-o discuţie paticulara avută în 1937 cu istoricul Ion Andreescu, el ar fi emis ipoteza că locul naşterii Corvinilor ar fi chiar localitatea Corbi. [3]  Cel mai vechi nume cunoscut al acestei dinastii a Corvineştilor este acela al lui Şerb, bunicul lui Iancu de Hunedoara. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, în preajma bătăliei de la Rovine, a cărei dată nu o cunoaştem cu precizie, acest boier originar din Corbii de Piatră, s-ar fi refugiat în părţile Hunedoarei intrând în slujba coroanei maghiare. Acesta, se arăta în cronică lui Thuróczy, are trei fii: Voicu, Mogoş şi Radu.

Prin actul de donaţie de la 18 octombrie 1409 dat de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în care sunt specificate numele lui Voicu, al unui frate, al unui vâr, dar şi al lui Iancu, fiul lui Voicu are loc înnobilarea lor. Voicu şi ai săi primesc domeniul Hunedoarei, bogat în sate, pământuri, mine de fier, de sare şi de aur şi argint. Pe fratele lui Voicu, Mogoş, îl întâlnim menţionat din nou într-un alt hrisov emis la curtea lui Vladislav al ÎI-lea. Prin acesta i se confirmau jupânului Mogoş satele: “Corbii toţi, pe Aghis în jos şi Corbii – de – Piatră toţi şi ocină de la Miceşti şi cu vaduri de moară şi jumătate din Malureni, pentru că sunt vechi şi drepte ocine, dedine ale lui Mogoş (…)”[4]

În loc de concluzie

Huniazii, fie ei apartinatori culturii maghiare sau române, ori ambelor, nu au rămas în conştiinţa medievală a noastră ca nişte susţinători ai cauzei românilor. Nu există dovezi palpabile care să demonstreze că Matei Corvin sau Iancu de Hunedoara ar fi avut conştiinţa etnicităţii lor care, de altfel, la nivelul secolului al XV-lea avea o importantă secundară. Un fapt oarecum asemănător se petrece şi în cazul altui personaj istoric revendicat de ambele culturi: generalul american George Pomuţ, despre care se spune că ar fi avut un rol în cumpărarea statului Alaska de către Statele Unite de la Rusia ţaristă. Originea acestuia era pur românească însă, se născuse şi trăise pe teritoriul Ungariei iar în timpul revoluţiei de la 1848 se alăturase armatei lui Lajos Kossuth. Nimic din faptele şi acţiunile sale nu arată că Pomuţ ar fi dat vreo importanţă factorului etnic.