Ludovic al XIV-lea fu întâmpinat la intrarea într-un orăşel de un alai impresionant în frunte cu primarul localităţii. Acesta se pregătise temeinic pentru măreţul eveniment compunandu-şi chiar şi un discurs menit să-l impresioneze pe rege. El îşi începu astfel peroraţia:
-Sire, când marele Scipio Africanul a intrat în Cartagina…
Pricepând că urmează o mulţime de discursuri şi solemnităţi, Regele Soare îi făcu un mic semn şi spuse scurt:
-Ştiţi, când Scipio a ajuns în Cartagina, îşi luase prânzul, eu însă nu!…
***
Se spune că Ludovic al XIV-lea avea obiceiul de a nu purta mănuşi în timpul iernii, chiar şi pe cele mai cumplite friguri. Într-o zi de iarnă geroase, regele merse la vânătoare şi cum îi era obiceiul, avea mâinile neacoperite. Doi ţărani care participaseră la hăituirea vânatului se aflau în apropierea suveranului şi observară cu uimire acest fapt.
-Nu i-o fi frig regelui? spuse primul.
-Nu-ţi fă griji, omule, îl linişti celălalt. Regele are întotdeauna mâinile în buzunarele noastre.
***
Manevrele militare ale armatelor lui Ludovic al XIV-lea se transformau de multe ori în adevărate serbări. Soldaţii îmbrăcaţi în uniforme care mai de care mai împopoţonate mărşăluiau, nobilimea care alcătuia comandamentul oştirii defila călare ca la paradă, se făceau tot soiul de exerciţii care simulau situaţii de luptă reale etc. Numai că, toată această uriaşă desfăşurare de forţe se petrecea, cel mai adesea, pe terenurile unor bieţi fermieri care-şi vedeau astfel compromise recolta. Într-o zi, pe când Regele Soare tocmai îşi trecea în revistă regimentele, apăru deodată un ţăran care începu să strige şi să se-nchine cu mâinile înălţate la cer:
-Minune, mare minune!
-Ce ai omule de zbieri aşa? Nu vezi că la doi paşi de tine e Majestatea Sa?
Dar ţăranul, nimic. El conţinuă să strige şi să se-nchine mai departe. Intrigat, regele ceru ca omul să-i fie adus înaintea sa şi îl întrebă ce rost au vorbele sale.
-Păi cum să nu strig Majestate, că nici mie nu-mi vine a crede. Mi s-a întâmplat o minune. Iată pe petecul ăsta de pământ pe care stăm, am semănat pe el mazăre şi azi dimineaţă, ce să vezi? Minune! Au răsărit o mulţime de soldaţi.
Ludovic al XIV-lea s-a amuzat şi le-a ordonat soldaţilor să părăsească ogorul omului.
***
La curtea lui Ludovic al XIV-lea soseşte un sol arab, o adevărâtă curiozitate pentru nobilimea de la Curte. Principesa Conţi, într-o discuţie cu acesta, află cu stupoare şi indignare despre obiceiul mahomedan de a ţine harem.
-Doamnă, replică solul, acest lucru e îngăduit la noi, deoarece nu putem afla decât la mai multe femei calităţile ce se găsesc în Franţa la una singură.
***
Se povesteşte că pe când soţia lui Ludovic al XIV-lea, Maria Theresa se pregătea să nască, la căpătâiul ei a fost adus cel mai vestit medic al Franţei: celebrul Levret. Pe când se îndrepta spre iatacul reginei, el a fost abordat de unul dintre nobilii de la Curte.
-Cu siguranţă că sunteţi tare mândru că regele v-a chemat aici. În felul acesta veţi căpăta o reputaţie deosebită.
-Domnul meu, replică Levret, dacă nu aş fi avut reputaţia de care vorbiţi dumneavoastră, nu mă chema nimeni aici.
Ludovic al XIV-lea socoti că prezenţa sa la asediul cetăţii Mans este absolut necesară, aşa că porni într-acolo cu tot alaiul de la Curte.
***
Una dintre doamnele din suita reginei îl opri pe domnul de Louvois, faimosul ministru de război al Franţei:
-Ai grijă, spuse ea. Dumneata răspunzi de viaţa regelui.
-Nu doamnă, eu răspund doar de gloria să.
***
Într-o zi cunoscutul om de litere Nicolas Boileau (1636-1711) fu invitat să ia masă alături de Ludovic al XIV-lea. De obicei aceste ospeţe erau condimentate cu discuţii de tot soiul acesta fiind de altfel şi principalul motiv pentru care regele ţinea să aibă în preajmă cele mai luminate minţi ale Frântei de la acea vreme. La un moment dat, Boileau îşi exprimă cu tărie convingerea că toţi oamenii trebuie să moară. Întâlnind însă privirea supărată a regelui, se corectă imediat:
-Am vrut să spun că… aproape toţi.
