Focul este, poate cea mai importantă descoperire a omului. Odată cu focul s-a schimbat modul nostru de alimentaţie şi dintr-o dată a apărut posibilitatea de a avea lumină şi căldură. E lesne aşadar să ne închipuim cât de important era să menţii sau să faci focul. În Roma antică focul era considerat sacru, de paza acestuia se îngrijeau nişte fecioare, vestalele iar pedeapsa în cazul stingerii sale era cumplită. Sigur că modalităţile de producere a focului erau multiple şi variate, însă mi-am propus să aruncăm o privire doar asupra primelor semnalări în istorie a chibritelor şi unele aspecte privind evoluţia lor.
Giulio del Torre – Micul vanzator de chibrituri
Prima menţiune referitoare la producerea focului şi la folosirea acestui fapt în scop comercial o găsim la poetul latin, Marţial. Aflăm de la acesta cât de greu de suportat erau strigătele negustorilor ambulanţi care rătăceau toată ziua pe străzile Romei în căutare de muşterii pentru beţele lor. Chibriturile anticilor erau nişte beţigaşe din lemn alb impregnate cu sulf la ambele capete. Sulful avea proprietatea de a se aprinde rapid în contact cu iasca aprinsă de scânteile produse de amnar sau, de o bucată de cărbune aprins. Negustorii de astfel de mărunţişuri le ofereau nu în schimbul banilor, cum s-ar putea crede, ci în schimbul sticlei pisate pe care o vindeau profitabil atelierelor de sticlărie.
În evul mediu, chibriturile se făceau din trestie. Pe vremea lui Francisc I, la fel ca odinioară pe străzile Romei, Parisul era străbătut de negustorii de chibrituri care făceau multă larmă laudandu-şi marfa.
La 1669 un alchimist german, din Hamburg descoperă fosforul. Se numea Hennig Brand şi era în căutarea pietrei filosofale. Dumnezeu ştie cum, în urma a nenumărate experienţe nereuşite, i-a venit ideea de a întrebuinţa urina pentru a obţine aur. El fierbea urina având grijă ca vaporii să ajungă printr-un tub în alt vas. Lichidul era fiert în felul acesta de mai multe ori până când, la un moment dat, pe fundul vasului rămânea o substanţă care lucea ciudat în întuneric: fosfor. Brand a priceput că descoperise ceva nemaivăzut şi şi-a ţinut secrete cercetările în speranţa că poate, cu ajutorul fosforului, va reuşi ceea ce nimeni până la el nu obţinuse. Evident, aur nu a putut produce niciodată. Fosforul avea însă o proprietate extraordinară. Se aprindea foarte uşor, doar printr-o simplă frecare.
Către sfârşitul secolului al XVII-lea, la 1680, chimistul irlandez Richard Boyle, a descoperit că o bucată de hârtie acoperită cu fosfor frecată pe un lemn îmbibat cu sulfură produce flacără. El realizează un amestec de floare de pucioasă cu sulf cu ajutorul căruia, chibritul se aprinde imediat. Invenţia sa a fost dată uitării până în secolul al XIX-lea, când a fost îmbunătăţită.
Dar povestea chibriturilor începe cu adevărat, acum aproape două secole, în Franţa.
Ele constau, la începutul secolului al XIX-lea, dintr-un tub metalic împărţit în două compartimente. În primul se afla o mică fiolă cu acid sulfuric iar în celălalt, nişte beţe unse cu un amestec din sulf şi clorat de potasiu.
Cutia de chibrituri cu frecare care funcţiona după acelaşi principiu pe care îl cunoaştem azi este opera unui farmacist englez, John Walker. El a folosit un amestec uşor inflamabil compus printre altele din sulfură de antimoniu (Sb2S3), clorat de potasiu, amidon, cauciuc s.a. din care a format măciulia băţului de chibrit. Băţul obţinut de Walker se aprindea uşor dacă era frecat de un obiect dur. Walker nu a considerat necesar să-şi breveteze invenţia produsă, de altfel, mai mult din întâmplare. Pe la 1826, un anume Samuel Jones după ce a văzut o demonstraţie a produs un soi de chibrituri pe care le-a denumit “Luciferi”. Marele lor neajuns era acela că miroseau îngrozitor acesta fiind probabil motivul pentru care primiseră această denumire de luciferi, adică diavoli, pe care credinţa populară îi asociază cu mirosul de pucioasă.
La 1825, un elev de 13 ani pe nume Charles Sauria, a adăugat şi fosfor alb la amestecul din vârful betelor eliminând astfel mirosul puternic şi neplăcut pe care îl emanau acestea şi devenind astfel “părintele actualelor chibrituri”. Profesorul său de fizica şi-a însuşit descoperirea tânărului şi a început să fabrice primele chibrituri. În decursul unei călătorii efectuate în Germania el avea să divulge secretul, aşa că pe la 1830 apăreau pe piaţă şi primele chibrituri asemănătoare cu cele pe care le ştim astăzi. Prima fabrică de chibrituri se deschide la Viena în 1833. Fosforul alb se va dovedi foarte repede extrem de nociv pentru organismul uman. Lucrătorii din fabrici se îmbolnăveau foarte repede iar beţele lăsate la îndemână copiilor aveau un potenţial letal dacă erau băgate în gură.
La 1836, studentul maghiar Irinyi János (1817–1895) întroduce folosirea chibritelor ce aveau în compoziţie fosfor şi dioxid de plumb obţinând un produs mult mai sigur decât cele anterioare. Descoperirea sa va face cariera numai că, aşa cum se întâmpla de obicei, inventatorul a murit în mizerie după ce-şi vânduse patentul pe nimic. Un fapt interesant despre Ianos Irinyi este că s-a născut pe actualul teritoriu al României, la Albiş, în judeţul Bihor fiind după unele surse de confesiune greco-catolică. S-a emis chiar supoziţia că acesta s-ar trage dintr-o familie de origine românească, numele său de familie, Irinyi fiind o maghiarizare a românescului Irimie. Din păcate, nu am găsit dovezi solide în sprijinul acestei teorii.
La 1844 Gustav Erik Pasch (1788-1862) din Stockholm reuşeşte să găsească un înlocuitor chibritului toxic cu fosfor. El foloseşte pentru măciulie o combinaţie de sulf- antimoniu şi clorat de potasiu iar pentru suprafaţă de frecare, fosfor roşu şi sulf-antimoniu.
La 1847 suedezul Johan Edvard Lundstrom (1815-1888) foloseşte nou-inventatul fosfor roşu pentru a produce chibrituri mult mai sigure. Acestea necesitau o suprafaţă specială de frecare, iar Suedia devine pentru o bună bucată de vreme patria chibriturilor. La 1864, un anume Alexander Lagerman originar dintr-un mic oraş suedez, Jonkoping inventa prima maşină automată de fabricat chibrituri. La Jonkoping se puteau produce la acea dată 4000 de cutii pe oră. Curând, o grămadă de lume din Jonkoping şi apoi din întreaga Suedie producea chibrituri, iar fabricutele răsăreau una lângă alta precum ciupercile.
Beţele de chibrit folosite în zilele noastre au capătul înmuiat într-un mestec care poate diferi de la un producător la altul. Fosforul roşu împreună cu alte ingrediente netoxice sunt imprimate pe suprafaţa de frecare. Beţele sunt înmuiate într-o baie de sulf sau parafină şi sulfat de amoniu.
O cutie de chibrituri datând din 1832 şi aflată în posesia Bibliotecii Naţionale a Franţei este cel mai vechi strămoş al cutiilor de astăzi care s-a păstrat. Astăzi în lume există o adevărată pasiune pentru cutiile de chibrituri iar colecţionarea acestor obiecte a primit denumirea de filumenie[1] . Perioada de glorie a chibritelor a fost secolul XX când, graţie faptului că erau intens folosite, cutiile deveneau un foarte bun mijloc de publicitate. Pe ele erau întipărite diverse mesaje sau imagini cu impact deosebit într-o lume în care reclamele din televiziune şi radio pătrundeau mai greu. Astăzi chibriturile devin din ce în ce mai mult o curiozitate fiind tot mai rar întrebuinţate.
Bibliografie
A.L. Chis, “Istoria de pe cutiile de chibrituri” în Magazin istoric, an XLVII, nr.1, 2013, pg. 30-31
C.C., “Un băţ de chibrit”, în Evenimentul zilei, 12 martie, 2002, pg. 9
Iulian Stimeriu, “Chibritul suedez” în Extramagazin – Evenimentul zilei, nr. 101, 3 februarie 1996
Irina Stoica, “Prometeicul chibrit” în Magazin, Nr.6 (2101), 5 februarie 1998, pg. 9
de Voicu Hetel
[1] Filumenia definită ca pasiunea pentru a colecţiona cutii de chibrituri, este un cuvânt compus din grecescul philos (iubitor) şi latinescul lumen (lumină)
