Ce înseamnă cuvântul “Io” din titulatura domnească

Îmi amintesc filmele istorice româneşti pe care le vedeam în anii Epocii de Aur. Mă impresiona îndeosebi vocea timbrată a domnitorului care pe fondul desfăşurării unor scene de luptă în care turcii erau bătuţi măr, rostea răspicat un discurs care începea întotdeauna cu Io Stefan Voievod sau Io Mircea voievod şi domn etc. M-am întrebat adeseori ce înseamnă acel Io. Este, cumva o formă populară, arhaică a lui “Eu” sau are o altă semnificaţie? Nimeni nu a putut să-mi spună cu certitudine. Studiind însă o serie de articole şi documente istorice am putut, totuşi să formulez câteva idei pe care vi le împărtăşesc.

În primul rând aş vrea să-i dezamăgesc pe toţi cei care cred, cum am văzut pe unele forumuri în care se dezbătea această problemă, că expresia are legătură cu dacii, cu spiritul lui Zamolxe, cu sistemul zecimal sau mai ştiu eu ce alte bazaconii. Formula “Io” nu este specific românească! Ea poate fi întâlnită şi la vecinii de la sud de Dunăre, într-o serie întreagă de documente redactate în limba slavonă şi apare şi în titulatura unor despoţi bulgari şi ţari sârbi.

Document emis la 10 mai 1813 in Tara Romaneasca de Grigore Caragea. Cu litere mari rosii se poate citi: Io Ioan Georgie Caragea…

Ce înseamnă “Io”?

Forma “Io” este o prescurtare a cuvântului Ioan frecvent întâlnit în textele medievale. El este preluat din limba greacă şi apare în titulatura domnitorilor români, dar şi la vecinii bulgari şi sârbi. Numele titlu Io = Ioan se traduce prin “cel dăruit de Dumnezeu”, “unsul lui Dumnezeu” sau “cel ales de Dumnezeu”.

Primele consemnări ale acestei titulaturi

Patriarhul bizantin al Constantinopolului, Sfântul Fotie îi acordă pentru prima dată acest titlu lui Boris conducătorul bulgarilor atunci când acesta acceptă creştinarea poporului său în anul 864. Şi tot din această perioadă, “Io” începe să apară în documentele de cancelarie.

În ceea ce priveşte cele două state medievale româneşti, Moldova şi Ţara Românească domnitorii se considerau stăpâni de drept divin invocând moştenirea imperială bizantină prin vocabula “Io” din titulatură ocupând tronul “din mila lui Dumnezeu”. În documentele noastre, vocabula apare abia din veacul al XIV-lea, din vremea lui Basarab I, în timp ce în Moldova, “Io” apare pentru prima dată într-un act din 1392 emis la curtea lui Roman voievod pe care îl puteţi citi integral aici.

Alte ipoteze emise de istoricii români în legătură cu “Io”

1.            “ Io” pleacă de la numele împăraţilor vlaho-bulgari care au format dinastia Asăneştilor. Este vorba, fie de Ionita Caloian, fie de Ioan Asan. Aceştia însă, stăpânesc teritorii cândva bizantine între secolele XII-XIII, ori după cum am văzut, titulatura era folosită din vecul al IX-lea. Printre adepţii teoriei se numărau Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, B. P. Hasdeu, D. Onciul, A. D. Xenopol, Grigore Tocilescu etc.

2.            “Io” este un simbol religios mistic. Teza este susţinută între alţii de istorici precum V. A. Urechia şi “profetul” protocroniştilor, Nicolae Densusianu.

3.            “Io” este un vechi obicei sau o datină de folclor religios. (I. C. Filitti)

4.            “Io” este identificat cu pronumele personal eu sau noi. Printre susţinători Nicolae Iorga, Dionisie Fotino şi Cezar Bolliac.

Bibliografie

 Al. Ciorănescu în “Dicționarul etimologic al limbii române”, Ed. Saeculum, București, 2002

Io şi semnificaţia lui în Magazin istoric, an IV, nr.7, 1970, pag. 98-99

Marcela Ifrim “Io, din milă lui Dumnezeu” în Magazin istoric, an XXXII, nr.7, 1998, pag. 57

Emil Virtosu “Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţară Românească şi Moldova”, București, 1966

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2013