Între Orăştie şi Vlaicu a existat întotdeauna o relaţie specială, ca şi cum oraşul l-ar fi adoptat şi ar fi fost prezent alături de el la mai toate momentele importante ale vieţii sale. Nu întâmplător cea mai importantă instituţie de învăţământ din oraş îi poartă numele încă din 1919, multă vreme o machetă în mărime naturală a unuia dintre avioanele sale (dispărută misterios prin anii ’80) putea fi admirată în faţa liceului unde acesta învăţase, iar în centrul Orăştiei se află un bust al său.
Anii de şcoală la Orăştie
Octavian Goga si Aurel Vlaicu
Vlaicu se naşte la Binţinţi o localitate aflată la câţiva kilometri de Orăştie, în anul 1882. Aici urmează primele clase ale şcolii elementare şi se face rapid remarcat. Dascălul din sat l-a sfătuit pe Dumitru Vlaicu, tatăl sau, să-şi lase fiul să înveţe carte mai departe şi să nu-l trimită la muncile câmpului cum se întâmpla cu majoritatea copiilor de ţărani români la acea vreme. Astfel, la 1890 îl aflăm pe tânărul Aurel Vlaicu în registrele şcolii elementare ungureşti pentru ca între 1892-1898 să urmeze primele şase clase ale liceului calvin din Orăştie. Aici limba de predare este maghiara, elevii find în majoritate maghiari şi secui, iar viitorul inventator nu va ajunge, aşa cum aţi putea crede, premiantul clasei. Face însă progrese de la an la an devenind tot mai bun. Era excepţional încă de la început la matematică şi fizică unde reuşea să rezolve probleme ce depăşeau cu mult sfera programei şcolare.
În primii ani Vlaicu pare să fi stat în gazdă la o bătrână şi nu la internat, ai săi neputându-i plăti cheltuielile de întreţinere. Din păcate, nu am putut afla cu exactitate unde anume şi dacă s-a mai păstrat acea locuinţa, însă în clasa a VI-a gimnazială ştim că locuia la o văduvă pe strada Tămăşasei, actuala stradă Dominic Stanca. Era mama unui coleg de şcoală pe nume Nagy Vilmos, care va ajunge mai târziu comandant suprem al armatei şi ministru în Ungaria. Aceasta se întreţinea din găzduirea copiilor cu mijloace mai modeste. După alte surse, (vezi Orăştie 750 de ani, pag. 185) Vlaicu ar fi locuit multă vreme pe strada Pantofarilor aflată in vecinatatea celei mai sus menţionate. Din perioada şederii sale la Orăştie datează şi primele încercări ale lui Vlaicu de a pune în practică cunoştinţele acumulate. Îi mersese vestea printre colegi că se pricepe la ceasuri şi nu era unul în tot colegiul căruia să nu-i fi făcut vreo reparaţie. Va lucra la realizarea unei treierătoare capabilă să separe boabele de grâu de cele de neghină şi chiar la un perpetum mobile ce urma să se folosească de proprietăţile magneţilor. Perpetuum mobile n-a reuşit să realizeze, lucru pe care avea să-l recunoască mai târziu în faţa lui Goga pe când erau amândoi studenţi la Budapesta, însă a dobândit în timpul acestor cercetări un bagaj serios de cunoştinţe din diferite domenii ale ştiinţelor exacte care-l vor ajuta mai târziu. Tot la Orăştie, va pune pe hârtie şi planurile “maşinei de zburat” cum o numea el.
Avea însă să părăsească Orăştia pentru a urma cursurile gimnaziului de limba germană din Sibiu. Motivul pare să fie legat de un conflict generat de către un grup de profesori în urmă căruia mai mulţi elevi de etnie română au fost nevoiţi să abandoneze studiile sau să opteze pentru o altă instituţie de învăţământ. O altă sursă menţionează un conflict avut cu profesorul de maghiară al liceului Kun la care învăţa, în timp ce o alta menţionează o altercaţie între temperamentalul inventator şi un elev evreu care ar fi dus la exmatricularea lui Vlaicu. Aşa se face că diploma de bacalaureat şi-o va obţine la Sibiu.
Primele zboruri ale lui Vlaicu au avut loc în preajma Orăştiei
Reîntoarcerea lui Vlaicu la Orăştie avea să se petreacă în anul 1909. Tânărul inginer studiase între timp un trimestru la Politehnica din Budapesta dar pentru că nivelul de instrucţie nu se ridicase la pretenţiile sale, se înscrisese la Universitatea Tehnică din Munchen. Se făcuse remarcat pentru o serie de invenţii şi ocupase un post important la firma de automobile Oppel. S-a reîntors însă în ţară pentru a-şi pune în practică visul de a zbura cu un aparat construit chiar de el. La Binţinţi avea să fie construit primul său planor în primăvara lui 1909. Pentru a obţine rezultate cât mai bune, Vlaicu a ales că loc experimentare Dealul Pemilor aflat la marginea Orăştiei. Dealul ce aparţinuse familiei Pem era ideal datorită pantei sale care făcea ca lansarea aeroplanului să se facă mai uşor, iar zborul să dureze mai mult decât dacă decolarea s-ar fi făcut pe plan orizontal. Până pe la jumătatea lui iulie 1909 aflăm dintr-o scrisoare a lui Vlaicu către un prieten că de pe deal se efectuaseră şapte zboruri pe distanţe scurte. De aici încolo începe drumul său spre celebritate. Povestea sa ajunge în paginile ziarelor româneşti din Transilvania şi apoi în cele din vechiul Regat al României. Faima sa atinge cote nebănuite odată cu construirea avionului Vlaicu II cu care va efectua o serie întreagă de raiduri aeriene, va participa la competiţii reuşind să impresioneze prin performanţele aparatului creat de el.
La 4 august 1912 când va zbura din nou deasupra Orăştiei, Vlaicu era deja un nume şi un motiv de mândrie pentru românii din Imperiul Austro-Ungar. Din relatarea lui Vasile Goldiş aflăm că Vlaicu avea să fie întâmpinat de o mare mulţime de oameni, Orăştia fiind “cucerită” de românii care soseau din toate satele din jur. Numărul spectatorilor se ridica undeva la 10.000 (după alte surse 15.000) încât pe strada care ducea spre colina de unde avea să decoleze nu mai era loc să arunci un ac, iar trăsurile nu puteau străbate decât mergând la pas. Locul unde fusese înălţat hangarul pentru avionul său se afla pe Dealu’ Mic.
Către 6 seara apare şi Vlaicu într-o birje însoţit de Goga şi de Şt. O. Iosif. E întâmpinat ca o adevărată vedetă, cu ovaţii şi aplauze. După zborul care durează aproximativ 40 de minute, Vlaicu merge la mama sa şi-i spune: “Mamă dragă, am zburat peste şura noastră.”
Ultimul zbor al lui Vlaicu
În ziua de 31 august/19 septembrie 1913 tentativa sa de trecere a Carpaţilor pentru a participa la serbările ASTREI organizate la Orăştie s-a încheiat tragic. Multă vreme în jurul acestui eveniment a plutit o aură de mister şi s-a spus chiar că ar fi fost vorba de un posibil sabotaj. Aceste speculaţii erau alimentate şi de ostilitatea cu care erau privite de către autorităţile austro-ungare manifestările de mândrie şi naţionalism ale românilor transilvăneni, atunci când venea vorba de isprăvile lui Vlaicu. Anchetele ulterioare au arătat că avionul nu suferise nici o defecţiune, ba chiar motorul a continuat să funcţioneze chiar şi după prăbuşire şi niciuna dintre sârmele şi cablurile care susţineau aripile nu era ruptă. Pe baza datelor medicale s-a ajuns la concluzia că pilotul suferise un infarct miocardic, lucru confirmat şi de faptul că Vlaicu se ştia că este bolnav de inimă încă de pe vremea când studia la Munchen.
La Orăştie unde era aşteptată sosirea sa la serbările “Asociaţiunii” zvonul morţii sale se răspândeşte cu iuţeală printre miile de participanţi. Zvonul e confimat de o telegramă: “Aviatorul nostru genial Vlaicu, făcând astăzi zbor intenţiunea treacă Carpaţii, apoi Orăştie Astra, cade orele 5 lângă Câmpina. Mort momentan. Catafalc Câmpina. Întreagă ţară doliu…”.
Istoricul David Prodan autorul celei mai importante lucrări despre răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan ne oferă în memoriile sale câteva amănunte interesante legate de această zi şi de starea de spirit a oamenilor. Pe vremea aceea avea doar 12 ani şi era înscris la colegiul Kun unde învăţase şi Vlaicu. “Nu uit coloanele interminabile de ţărani, care curgeau mereu în haine de sărbătoare pe strada principală a oraşului, spre Dealul Pemului, unde trebuia să aterizeze Vlaicu cu aeroplanul său. Mergeau închise, tăcute, ca la înmormântare. Se auzise că Vlaicu s-a prăbuşit. Se vorbea despre noul zvon şi printre elevi. Nu ştiam mult despre Vlaicu, dar l-am simţit atunci după ironiile, bucuria şi apropourile maliţioase ale elevilor unguri din clasele mai mari.”
Un secol de la moartea lui Aurel Vlaicu
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la moartea unuia dintre cei mai importanţi pionieri ai aviaţiei de la noi: Aurel Vlaicu. Paradoxal, omul care stârnise atâta mândrie în sufletul românilor a căzut în anonimat. Ciudat cum nu s-a învrednicit nimeni să monteze vreo placă pe locul în care se află casa ori casele în care locuit (dacă aceastea se mai află încă în picioare, lucru destul de probabil) în timpul anilor de şcoală, ori în locul de unde şi-a luat pentru prima dată zborul. Sunt curios şi dacă se va organiza, anul acesta, la Orăştie, vreo ceremonie de comemorare a sa.
Bibliografie
*** Albumul Vlaicu, Tipografia Libertatea, Orăştie, 1920
Dr. Valeriu Avram “Cum a murit Vlaicu” în Magazin istoric, an XXXVI, nr.11, 2002, pg. 45-49
Ion Dodu Bălan “Ei l-au cunoscut pe Aurel Vlaicu” Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1986
Ion Iliescu, Tiberiu Istrate “Orăştie 750 de ani” editat de Casă judeţeană a corpului didactic, Deva, 1974
Liviu Mărghitan “Spre zări transilvane”, Inspectoratul pentru cultură al judeţului Hunedoara, Muzeul judeţen Hunedoara-Deva, Deva 1993
David Prodan “Memorii”, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1993
de Voicu Hetel
