La 26 iunie 1940 URSS prezenta Guvernului României o notă ultimativă prin care se cerea evacuarea imediată a Basarabiei. În acelaşi timp se cerea, pe motivul compensaţiei pentru pagubele produse Uniunii Sovietice, a Bucovinei de Nord. Ce a urmat se ştie. Cu acordul Germaniei şi fără a întâmpina vreo opoziţie din partea aliaţilor anglo-francezi, ciuma roşie bolşevică s-a întins peste un teritoriu de peste 50.000 de kmp cu o populaţie de 3,7 milioane de locuitori. Ceea ce însă uită majoritatea istoricilor să menţioneze atunci când vine vorba despre agresiunea sovietică, este că în 28 iunie 1940, când a început invadarea teritoriului românesc, nu am pierdut doar cele două provincii istorice, dar şi un mic teritoriu numit Ţinutul Herţa.
Herţa nu este menţionată în ultimatul sovietic ori în Tratatul Ribbentropp-Molotov din 23 august 1939. Ea a ajuns la sovietici dintr-o eroare mai mult sau mai puţin voită, atunci când s-a trasat harta anexată ultimatumului. Herţa nu a fost niciodată ocupată nici de austrieci, cum s-a întâmplat cu Bucovina ce fusese dezlipită din Moldova în 1775, nici de ruşi cum se întâmplase cu Basarabia răpită de aceştia în 1812. Herţa a făcut parte din teritoriul Moldovei. Nu există niciun tratat ori document oficial recunoscut internaţional prin care Ţinutul Herţa să fi fost vreodată în istorie revendicat de cineva.
Câte ceva despre Herţa
Ţinutul Herţa este în situat în nordul Moldovei în apropierea Dorohoiului, pe malul drept al Prutului. Ocupă doar 350 de kmp cu o populaţie de aproximativ 30.000 de locuitori. Teritoriul cuprindea oraşul Herţa cu peste 8.000 de locuitori şi alte 26 de sate. Potrivit recensământului din 1930, din totalul locuitorilor, 92,8% erau români, evrei 6,4%, în timp ce alte naţii, adică ruşi, ucrainieni ţigani etc. nu erau decât 232, adică 0,8% din populaţie.
Uite Herţa nu e Herţa
Arthur Verona a fost inspirat in picturile sale de peisajele din Herta. In imagine o lucrare intitulata In codrii Hertei
Pe 29 iunie 1940 primele unităţi sovietice intrau în Herţa, cu toate că în notă ultimativă nu se menţiona nimic despre acest teritoriu. Doar împotrivirea unor comandanţi şi ofiţeri români care au ridicat baricade, au aruncat poduri în aer şi au făcut să pară că terenul e minat, a făcut că bolşevicii să nu ajungă la Botoşani, după cum li se trasaseră sarcinile.
Pe 22 iunie 1941 românii treceau Prutul în cadrul operaţiunii Barbarossa. Herţa revenea după doar trei ani înapoi la patria mamă. Potrivit recensământului din august 1941, numărul locuitorilor era de 27.708, procentajele păstrându-se cam la fel. Hoardele ruseşti lăsare în urmă un adevărat dezastru: sate pustiite, totul distrus prin foc şi dinamitare şi o populaţie decimată, înnebunită de groază şi foame.
Înfrângerile României pe frontul de est au făcut ca până la urmă să trebuiască să cedăm din nou acest teritoriu. La sfârşitul lui martie 44, ruşii intră în Herţa. Prin armistiţiul semnat la 13 septembrie 1944 cu Puterile Aliate, s-a revenit la graniţele din 1940 cu toate că acestea fuseseră trasate printr-un acord semnat de Germania nazistă şi URSS. Aproximativ 2.500 de herţeni au reuşit să se refugieze în România, majoritatea la Dorohoi. Pentru cei rămaşi a reînceput politică de rusificare şi îndoctrinare, opresiune, asasinatele dar şi deportările.
România comunistă a primilor ani de după război a dus o politică de docilitate faţă de “prietenul de la răsărit”. Chestiunea Herţei nu a fost nici măcar odată pusă în discuţie, ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Autorităţile comuniste au semnat şi Tratatul de la Paris din 1947 prin care teritoriile cotropite de URSS în 1940 intrau oficial în componenţa sa.
Acum urmează partea interesantă pe care nu o s-o găsiţi în manualele de istorie. În ’44 ruşii mai comit un abuz şi îi anexează Herţei, satul Prisaca aparţinând oraşului Oroftiana. Frontiera stabilită de Uniunea Sovietică avansa în teritoriul românesc cu încă 10-12 km în lungime şi 3 km în adâncime. În 1945, URSS a încercat o amplă acţiune de încorporare a unor teritorii româneşti. Este cunoscută tentativa lor de anexare a unor părţi din Maramureş şi rezistenţă românilor din acele sate. În ceea ce priveşte Herţa, acesteia i s-a mai alipit o fâşie de 4 km lungime şi 500-600 m lăţime. În martie 1946, sovieticii împing din nou frontieră. Ţinutul Herţa mai dobândeşte o fâşie lată de 70 m şi lungă de 1,2 km, între satele Fundul Herţei şi Movilă. Ţăranii care au avut nenorocul ca nouă linie de demarcaţie să treacă prin bătăturile lor au trebuit să-şi abandoneze agoniseala şi să se mute.
Ţinutul Herţa de astăzi
Ţinutul Herţa teritoriul furat în afară oricărei convenţii diplomatice face astăzi parte din raionul Herta, regiunea Cernăuţi din Ucraina. Populaţia românească este în continuare majoritară, peste 93% dintre locuitori. La destrămarea URSS în 1991, împotriva oricărei logici, teritoriul nu a fost retrocedat României şi nici ataşat Republicii Moldova. Mai mult, în 1997, România, condusă la acea vreme de o coaliţie de centru-dreapta dominată de PNŢ şi PNL a semnat un Tratat de prietenie cu Ucraina prin care se renunţă la orice pretenţie teritorială din partea ţării noastre asupra acestui pământ.
Românii nu beneficiază nici pe departe de drepturile pe care noi le acordăm minorităţilor naţionale de pe teritoriul României, ba asistăm la un profund proces de deznaţionalizare a acestora. Simbolurile şi trecutul românesc nu sunt în nici un fel puse în valoare. Va dau doar câteva exemple: casă marelui scriitor Gheorghe Asachi, unul dintre pionierii literaturii vechi româneşti, nu a devenit muzeu ci este o simplă biblioteca. Monumente ale eroilor armatei române au fost dărâmate, lipsa oricărui sprijin din partea statului pentru apariţia publicaţiilor în limba română, absenţa cvasitotală a inscripţiilor bilingve etc. Limba rusă total necunoscută locuitorilor înainte de ’40 a fost introdusă în administraţie, învăţământ şi biserica. Există însă şi veşti bune. În raioanele ucrainiene în care populaţia predominantă este românească, sporul demografic este pozitiv, în condiţiile în care rată de natalitate în Ucraina este într-o scădere dramatică.
Poate că a venit vremea să cerem înapoi ce este al nostru, întoarcerea acestui petic de Românie înapoi de unde a fost luat. Poziţia pe care astăzi o ocupăm în structurile Pactului Nord-Atlantic, precum şi locul din Uniunea Europeană ne permit să avem un cuvânt de spus în ceea ce priveşte ambiţiile Ucrainei de a coopera sau de a se integra în aceste organizaţii. O rediscutare a graniţelor cu acest stat mi se pare plauzibilă şi de dorit într-un viitor cât mai apropiat.
Bibliografie
*** “Documente străine despre Basarabia şi Bucovina 1918-1944”, Editura Vremea, Bucureşti, 2003
Ion Gherman “Cronică Ţinutului Herţa pământ dintotdeauna românesc”, Editura Viaţă medicală românească, 1996
Vladimir Trebici “Românii din Ucraina” în Magazin istoric, an XXXII, nr.6, 1998, pag. 23-26
de Voicu Hetel
