Pirus Malus
Asa l-au denumit latinii pe cel mai popular fruct de la noi: marul. Daca nu ma credeti, faceti un experiment. Rugati-va un prieten sa spuna repede fara a sta pe ganduri un nume de fruct. Cei mai multi vor spune mar. Mărul are o istorie lungă şi întortocheată, de el legându-se câteva mituri şi legende deosebit de importante în evoluţia civilizaţiei mediteraneene.
Înainte de toate, chiar dacă vă pare că mărul e un fruct autohton, pe meleagurile noastre de când lumea, e bine să ştiţi că nu e chiar aşa. Originea sa este în Asia centrală şi occidentală, în zone muntoase unde creşteau soiuri sălbatice. Răspândirea sa se face graţie populaţiilor nomade ce străbăteau stepele Asiei după pradă. Chinezii sunt mari cultivatori de meri, poate cei mai vechi, având în zilele noastre cea mai mare producţie anuală. Speciile de măr care au fost descoperite în locuinţele lacustre nu depăşeau mai mult de patru centimetri în diametru. Merele pe care le vedem astăzi sunt de fapt rodul selecţiei şi încrucişării celor mai bune exemplare de-a lungul a mii de ani. Vechii greci cunosteau 6 soiuri de mar, romanii 26 iar astazi avem in jur de 10.000.
Mărul din Biblie
În Vechiul Testament, opera vechilor evrei, apare şi “Pomul cunoaşterii” întruchipat de un măr. Ceea ce puţini ştiu este textul biblic original nu zicea nimic de niciun măr. De altfel, în timpurile biblice mărul nu era cunoscut în Orientul Mijlociu.
Mărul capătă în accepţiunea anticilor dimensiunea de fruct interzis, motiv al izgonirii lui Adam şi al Evei din grădina Edenului, ceva mai târziu. Această se datorează romanilor. În latină mallum înseamnă atât măr cât şi rău. Când latinii au tradus expresia Pomul cunoaşterii, al binelui şi răului s-a produs confuzia. Răul a devenit măr, iar mărul a devenit fructul interzis
În lumea grecească, mărul ajunge relativ târziu, tocmai la începutul epocii elenistice. Legenda spune că Alexandru cel Mare ar fi adus pentru prima dată în Macedonia sa natală primele mere. Acestea proveneau de pe teritoriul Kazahstanului de azi, erau mici, iar faptele se petreceau în anul 328 i. Hr.
La greci mărul joacă de asemenea un rol foarte interesant îmbinând mitologia cu adevărul istoric.
Legendarul Hercule este nevoit să meargă în livada Hesperidelor pentru a culege merele de aur ce creşteau în Copacul vieţii. Grădina e păzită de un dragon (balaur) cu 100 de capete pe nume Ladon. Hercule va reuşi să fure câteva cu ajutorul lui Atlas îndeplinind astfel cea de-a unsprezecea muncă din cel douăsprezece la care fusese supus.
O altă poveste cu mere de aur o are în centru pe Atalanta o fecioara mare amatoare de vânătoare. Când tatăl ei a hotărât să o mărite, aceasta s-a opus. A acceptat în cele din urmă, cu condiţia ca cel care o va lua de soţie să o poată întrece într-o cursă de alergare. Cei care pierdeau îşi pierdeau şi viaţa. Hippomenes reuşeşte să o învingă folosind un şiretlic. El primise de la Afrodita trei mere de aur. De câte ori era întrecut de Atalanta, el azvârlea câte un măr pe jos. Fecioara se oprea să-l culeagă dându-i timp eroului să o întreacă.
Expresia “mărul Discordiei” vă sună cunoscut?
Ei bine, legenda spune că o nimfă numită Eris nu fusese invitată la nunta zeiţei Thetys cu Peleus. De ciudă, aceasta le-a trimis nuntaşilor un dar otrăvit: un măr de aur de care a ataşat şi un bileţel pe care scria doar un singur cuvânt: Καλλίστη (Kalliste) Aceasta însemna că mărul trebuia să ajungă în posesia celei mai frumoase femei. Eris apare în mitologia romană sub denumirea de Discordia, de aici expresia. Dar ce era cu mărul asta?
La nunta zeiască participau Afrodita, Hera şi Atena. Fiecare dintre cele trei se considera pe sine drept cea mai frumoasă şi îndreptăţită să plece acasă cu mărul de aur. A ieşit bineînţeles un mare scandal. Desemnat să arbitreze problema a fost ales frumosul prinţ din Troia, Paris. Acesta a hotărât că mărul să-l primească zeiţă frumuseţii, Afrodita. Acum, dacă Paris a ales-o pe cea mai frumoasă pe drept s-au dacă a fost un caz clasic de corupţie la nivel înalt, ori şi una şi altă, e greu de zis. Cert e că Paris râvnea şi el la o fată. Aţi ghicit e vorba de Elena din Sparta, considerată cea mai frumoasă femeie de pe Pământ. Afrodita i-a rezolvat problema şi a făcut-o pe Elena care era măritată cu Menelau să se înamoreze de Paris. Ce a urmat ştiţi. A izbucnit războiul troian, iar Homer a scris Iliada şi Odiseea.
Romanii spre deosebire de greci care cunoşteau doar 6 soiuri de măr, inventariaseră nu mai puţin de 26. Ei botezaseră mărul cu denumirea de pirus malus pornind poate tocmai de la acest mit biblic. Mai multe informaţii despre măr aflăm de la Plinius cel Bătrân (23 d.Hr.-79) care în Istoria naturală ne spune că era foarte apreciat şi considerat un bun remediu împotriva durerilor de stomac.
Tot la romani, menţionez mai mult ca fapt divers, există şi o zeiţă a abundenţei fructelor pe nume Pomona. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi zei, aceasta nu are corespondent în Panteonul grecesc. De la numele acesteia derivă cuvântul pom pe care noi îl folosim pentru copaci şi arbori de tot soiul, în timp ce francezii au preluat cuvântul pomme care înseamnă măr.
Mărul creşte relativ uşor, fără cine ştie ce atenţie specială, motiv pentru care era în trecut extrem de ieftin. Pe mesele nobililor, merele erau uşor dispreţuite din acest motiv. Rolul lor era mai mult unul decorativ. Foarte rar, la vreun ospăţ se întâmpla să-i vezi pe meseni indopandu-se la desert cu vreun măr. Mărul era în schimb fructul mulţimii, un măr şi o bucată de brânză putând constitui un prânz pe cinste pentru omul simplu medieval.
de Voicu Hetel
Articole asemanatoare
Mituri si si istorii cu fructe si legume (I)
Mituri si si istorii cu fructe si legume (II)
Mituri si si istorii cu fructe si legume (III)
