Ziua de 21 iunie o rezervăm celei mai mari operaţiuni de distrugere a unei flote din istorie. Pentru cine nu cunoaşte semnificaţia termenului de sabordaj, ei bine acesta este utilizat în limbajul marinăresc pentru a vorbi despre o navă care este distrusă/găurită în mod voit de către echipajul său pentru ca aceasta să nu încapă pe mâinile inamicului. Un al doilea sens, secundar, pe care ni-l dau dicţionarele este acela de găurire a corpului unei nave aflate deja sub ape pentru a putea recupera încărcătura.
Povestea noastră începe în felul următor. După cum se ştie Germania este silită la sfârşitul lui 1918 să ceară pace. Fusese pe punctul de a câştiga războiul, reuşiseră chiar să obţină victoria pe frontul de est, însă puterea combinată a Antantei dublată de imensa forţă a Americii o obligaseră să depună armele.
Astfel, în noiembrie 1918 se semnează un armistiţiu. Printre prevederile acestuia se află şi aceea că întreaga flotă germană compusă din 74 (unele surse dau doar cifra de 73) de nave de război de diferite tonaje să fie internate împreună cu echipajele lor în portul scoţian Scapa Flow. Aici marinarii germani urmau să aştepte deciziile Tratatului de la Versailles. Echipajele prizoniere care îşi păstrau totuşi o anumită libertate de acţiune se aflau sub comanda contra amiralului Ludwig von Reuter.
După 9 luni de aşteptare, comandantul german a luat o decizie radicală. Pentru că negocierile de pace nu ajunseseră la niciun rezultat favorabil Germaniei în ceea ce priveşte soarta marinei, dar si pentru ca rezervele de hrană erau diminuate serios, von Reuter a hotărât să trimită pe fundul mării toate vasele aflate în subordinea sa. În ziua de 21 iunie 1919 după ce a aşteptat cu înfrigurare ca grosul flotei britanice staţionate în port să iasă la exerciţii în larg, acesta a dat ordinul. În felul acesta nici o navă germană nu avea să ajungă în mâinile englezilor.
Nici britanicii n-au stat cu mâinile-n sân. Marina Regală a făcut eforturi disperate pentru a salva cât mai multe dintre nave, însă nemţii se pregăteau pentru acest ordin de multă vreme. Ştiau exact ce au de făcut pentru ca treaba să fie dusă la bun sfârşit rapid şi fără pierderi. Pe 17 iunie, aliaţii dăduseră un ultimatum Germaniei prin care aceasta trebuia între altele să-şi predea întreaga flotă în termen de 5 zile. Situaţia era fără ieşire. Când amiralul Freemantle începe pregătirile pentru preluarea vaselor soarta acestora era deja hotărâtă. Ordinul dat de von Reuter este executat imediat, hublourile şi trapele sunt deschise, încărcături explozive sunt aruncate în locurile vulnerabile, uneltele şi echipamentele care ar putea opri o scufundare rapidă sunt sabotate. Într-o jumătate de oră bastimentele încep să se ducă la fund unul după altul.
Englezii reuşesc, totuşi, să mai salveze câte ceva. Cuirasatul Baden, crucişătoarele Nurnberg şi Frankfurt precum şi 18 distrugătoare scapă. Pentru 52 de alte vase de război nu s-a mai putut face însă nimic. Cea mai mare parte a flotei germane dispare în adâncuri pentru totdeauna. Remarcabilă este însă eficienţa nemţilor care reuşesc să execute întreaga misiune fără a pierde niciun om. În timpul operaţiunilor de capturare a navelor, marinarii englezi au fost totuşi nevoiţi să deschidă focul într-una dintre situaţii. Nouă marinari germani şi-au pierdut viaţa, fiind în mod oficial ultimele victime ale Primului Război Mondial.
La mai bine de un secol de la eveniment locul a devenit o adevărată atracţie turistică pentru amatorii de senzaţii tari. O serie de nave britanice şi germane scufundate pot fi explorate de scufundători. Apa este însă destul de rece la Scapa Flow, aşa că aveţi nevoie de mult antrenament şi curaj. Cât despre contra amiralul von Reuter, acesta nu numai că nu a fost trimis la curtea marţială pentru că acţionase de capul său, dar a fost considerat un erou, un salvator al onoarei marinei germane.
Aşa se scrie istoria !
de Voicu Hetel
