În 1989, am văzut prăbușirea comunismului românesc la televizor. La televizorul vecinilor pentru că noi la țară nu aveam televizor. Îmi amintesc foarte bine reacția acestora când i-au văzut pe oamenii ieșiți în stradă strigând : ”jos comunismul!”. S-au revoltat: ”De ce jos comunismul?! Să îl dea jos doar pe Ceaușescu”. Atunci nu am înțeles ce voiau vecinii mei să spună. Pentru mine comunismul era Ceaușescu. Pentru mulți dintre cei 20 și ceva de milioane de oameni care nu ieșiseră în stradă și văzuseră totul la televizor, nu era clar ce e era rău cu comunismul, însă pe toți îi unea ura față de Ceaușescu. La trei decenii de la acele evenimente este mare numărul celor care nu au înțeles de ce nu mai există fabrici și locuri de muncă pentru toată lumea, de ce le-au plecat copiii, rudele, părinții, vecinii, prietenii peste hotare, de ce există șomaj, de ce unii au prea mult și alții deloc, de ce nu își mai permit să meargă în vacanțe, de ce…?
Pentru mulți, anii comunismului au fost anii tinereții lor, anii siguranței zilei de mâine, anii certitudinii existenței unui loc sigur de muncă mai bun sau mai prost, anii în care partidul atotputernic veghea că fiecare să aibă un acoperiș, să meargă la școală și trei săptămâni pe an să petreacă un concediu în hotelurile ridicate de regimul comunist pe malul mării ori în stațiunile montane. Erau anii în care ei se făceau că ne plătesc iar noi ne făceam că muncim. Erau anii în care noțiunea de PCR în care nu mai credea nimeni era luată la mișto. Oamenilor le plăcea să glumească și să spună că acronimul P.C.R. vine de la pile, cunoștințe, relații. Cumva totul funcționa după o logică aparte. Intrai în PCR nu pentru că credeai în el, ci că o garanție că ți se vor deschide uși și vei putea avansa profesional. Carnetul roșu de partid era simbolul faptului că vei sta cuminte în banca ta, îți vei vedea de treaba și ei te vor lasă în pace și te vor ajută să avansezi în carieră, atât timp cât mimezi respectarea regulilor.
În mod paradoxal comunismul mai stârnește astăzi admirație și interes mai ales în mediile intelectuale occidentale, dar puțini sunt cei care realizează cum și de unde a pornit acest experiment nefast care a produs și produce în continuare atâta mizerie. Asta pentru că există două fețe ale comunismului: cel opresiv și criminal și comunismul social și modernizator.
Manifestul partidului comunist o utopie romantică
Actul fundamental al ideologiei stângiste, biblia sa dacă vreți, este Manifestul Partidului Comunist publicat la Londra pe 21 februarie 1848. Apărut inițial, poate dintr-o eroare, doar sub semnătură lui Engels, manifestul îl are ca principal autor pe Karl Marx, fapt recunoscut de primul, în edițiile următoare apărând cu amândoi pe copertă. Scriitura nu excelează prin compoziție stilistică sau valoare literară dar stârnește interes prin mesajul său inedit. Nu trebuie uitat că apariția sa se petrece în contextul în care lumea traversa așa numită epocă romantică marcată de fantezie și sentimente utopice. Curentul romantic literar nu avea cum să nu își lase amprenta asupra gândirii autorilor și asupra mesajului.
Marx vorbește pentru prima dată despre istorie caracterizind-o ca pe o permanentă luptă între clasele sociale. Cu excepția epocii primitive când toate bunurile sunt comune întreaga istorie, delimitată riguros în epoci este o permaneta lupta între stăpâni și sclavi, țărani și nobili, burghezie și muncitorime. Faza finală a acestor lupte trebuia să fie aceea în care muncitorimea prelua puterea printr-o revoluție care răsturna întreg sistemul social. Întreaga proprietate privată urma să dispară. Pentru a se opri exploatarea copiilor prin muncă, de către părinți, fapt deloc neobișnuit în mediile sărace din secolul al XIX-lea, urma să se desființeze familia.
Totodată, Marx identifica câteva probleme majore ale capitalismului. Prima se referă la o alienare a muncii, o înstrăinare a muncitorului de produsul muncii sale în contextul mecanicizarii și al industrializării, o pierdere a bucuriei de a munci. O a două se referea la angoasa permanentă a pierderii locului de muncă… O a treia este lipsa echității în ceea ce privește modul în care sunt retribuiti lucrătorii și capitaliștii care obțîn profit de pe urma lor. Marx numește această, acumulare primitivă de capital. Pentru Marx, profitul este furt. O a patra problema a lumii capitaliste este că acesta e instabil și caracterizat prin crize, dar crize ale abundenței. Capitalismul era rău și pentru capitaliști, credea Marx, care vedea în căsătorie, de pildă, doar o tranzacție de natură financiară.
Marx imagina o lume utopică în care proprietatea privată este inexistentă, bunurile sunt comune, iar între oameni este egalitate. Culmea e că cel care i-a finanțat publicarea a fost amicul său Engels, al cărui tată deținea o fabrică de bumbac în Manchester. Cum s-ar zice, tot capitalismul a sponsorizat comunismul.
Lupta de clasa devine lupta de rasă
Toate aceste idei și multe altele au stat la baza ideologiilor comuniste apărute în secolul XX și au fost fundamentul unor regimuri dictatoriale care supraviețuiesc și astăzi în China sau Coreea de Nord. Mai nou, tiparul simplist al luptei de clasa, inventat de Marx a fost adaptat de stânga radicală. Cei asupriți au devenit negrii și minoritățile sexuale, luând locul muncitorimii, în timp ce în haina burghezo-moșierimii a fost pusă rasa albă. Lumea se împarte din nou în două, alb și negru, bun și rău. Numai că de data asta toate valorile sunt răsturnate. Omul alb este vinovat pentru dispariția amerindienilor din cele două Americi, el l-a înlănțuit pe omul negru, el a pus stăpânire pe toate bogățiile lumii folosindu-se de munca celorlalte rase, el a tăiat pădurile și a topit ghețarii prin acțiunile sale, așa că, acum albul trebuie să plătească. Toată istoria trebuie ștearsă și rescrisă, toate statuile dărâmate, totul trebuie ars și distrus din temelii pentru a face loc unei noi orânduiri. Se ajunge astfel la absurdități demne de piesele lui Ionesco. Statuia lui Cervantes e profanată că prea aduce numele său cu al lui Cortez, unde mai pui că are gulerul ăla înfoiat de spaniol conquistador, statuia lui Columb, exploratorul care se face vinovat de căutarea unui nou drum spre Indii e doborâtă peste tot și decapitată. Lincoln cel ce a abolit sclavia e aruncat la gunoi, la fel Washington și alți părinți fondatori ai Statelor Unite se trezesc azvârliți de pe socluri. Mai nou, e luat la țintă și Isus Cristos pentru vina de a fi prea alb. La pachet vin și alte măsuri reparatorii. Cutii de sirop cu chipul unei negrese, orezul Uncle Ben’s sunt retrase că sunt ofensatoare, numai Dumnezeu știe de ce. Cenzura se instituie apoi și la tv. “Pe aripile vântului” e retras de la difuzare că e vorba de sclavi, steagul Confederației, un simbol al sudului e interzis de la cursele auto, etc. Până și expresii de tipul “negru de supărare”, “negru în ceru’ gurii”, “piață neagră”, “nici cât negru sub unghie” din care ar rezulta că ce e negru nu e bun trebuiesc revizuite. Nebunia stângistă merge până într-acolo încât personajelor precum Elmer Fudd și Yosemite Sam din desenele cu Bugs Bunny le sunt luate armele și înlocuite. Toate țelurile stângii radicale izvorâte din utopia marxistă de secol XIX nu se pot obține decât prin antagonizarea profundă a celor două tabere, lucru ce va duce spre un conflict violent.
Albul nu mai este cel care mută primul!
