articol preluat  din Dilema veche, nr. 349, 21 octombrie – 27 octombrie 2010

Povești de deșteptat copiii (???)

Muzici, baloane colorate, figurine de pluş supradimensionate, megafoane, actori pe picioroange, difuzoare, îmbulzeală, chipuri angelic fermecate – Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii „100, 1000, 1000000 de poveşti“, organizat de Teatrul „Ion Creangă“ şi desfăşurat la Sala „Rapsodia“ (adăpostul temporar al instituţiei, pînă la renovarea sediului din Piaţa Amzei), Sala Studio a Teatrului de Comedie, în grădiniţe, şcoli, licee şi centre comerciale, nu putea trece neobservat nici măcar de trecătorii grăbiţi, cu umbrela pusă pavăză împotriva ploii reci şi mocăneşte încăpăţînate care a căzut în aproape toate zilele săptămînii 2-9 octombrie. Combătînd clişeul, vremea nu a „ţinut cu noi“, ba chiar s-a arătat ostilă – motiv în plus ca priveliştea sălilor pline-ochi să-l uluiască pe observatorul mai neîncrezător; la modul pozitiv, fireşte. Care observator nu a fost scutit, din păcate, nici de uimiri cu semn contrar. Să le luăm pe rînd

Ajuns anul acesta la a şasea ediţie, festivalul – care, presupun, îşi datorează numele destul de complicat inventivului director al teatrului organizator, regizorul Cornel Todea – s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o participare internaţională cu totul remarcabilă, izbutind să aducă la Bucureşti trupe din toată lumea. Evident, altfel decît la teatrul „celor mari“, spectacolele pentru copii implică, în general, o etalare de forţe ceva mai modestă, lucru ce înlesneşte mobilitatea artiştilor şi a montărilor. Dincolo, însă, de acest amănunt cantitativ, trebuie notată ţinuta calitativă ireproşabilă a producţiilor sosite din străinătate, capitol la care se întîmplă să rămînă datoare chiar şi reuniuni mult mai gomoase sau mai gălăgioase. În special reprezentaţiile dedicate copiilor foarte mici („între 0 şi 3 ani“, cum grăieşte nomenclatorul festivalului, în chip oarecum ilogic: ce fel de teatru se poate face pentru un bebeluş de 0 ani? dar pentru unul de 0,2 ani?) s-au impus prin fantezie, sensibilitate şi o capacitate absolut surprinzătoare de a-i ţine atenţi nu doar pe destinatarii declaraţi, ci şi pe „aparţinători“. De altfel, la această categorie, spectacolele candidate la premiul botezat Superbebe au pus într-o anumită dificultate juriul (din care am făcut parte, alături de o colegă de la Cluj, Doina Modola, şi una de la Budapesta, Timea Papp), obligat, cu mare părere de rău, să lase pe dinafară creaţii precum Ce face Roşu în ziua de joi? (Thalia Kompagnons, Germania) sau Într-un sertar (Teatr Poddanczy, Polonia), în favoarea mai bine articulatului, ca „ideologie“ (familia, în felurite ipostaze), Trei de-un fel al britanic-austriacului Pete Belcher. Acest regret a şi făcut ca „judecătoarele“ să transforme Premiul pentru regie (oricum, în spectacolul pentru copii, regia se contopeşte inseparabil cu interpretarea!) într-o distincţie menită să pună în evidenţă eforturile teatrului-gazdă de a concepe montări cu adevărat potrivite celor mai mici spectatori; a fost, în concursul de-acum, cazul reprezentaţiei Alb şi negru, semnată de Nicoleta Rusu, Voicu Hetel şi Daniela Mişcov, „vorbind“, prin muzică, mişcare şi animaţie de obiecte, despre nonsensul discriminării şi poezia unităţii primordiale.

Insist asupra excelenţei producţiilor pentru juniorii mici, cum se zice în sport, pentru că ea a contrastat puternic – şi nespus de întristător – cu nivelul majorităţii celor incluse în categoria, cum ar veni, generală (pentru copii între 3 şi 14 ani, se poate deduce). Iar faptul că aici ponderea au deţinut-o spectacolele autohtone, sprijinite de oaspeţii de peste Prut (Teatrul „Luceafărul“ din Chişinău) şi de peste Dunăre (Teatrul Dramatic din Targovishte – grafie cam hazoasă pentru un toponimic ce se pronunţă în bulgăreşte, am impresia, cam la fel ca în româneşte), ar trebui să dea de gîndit oricui mai e capabil, pe plaiul mioritic, de această activitate. Lăsîndu-i la o parte pe vecinii de la sud (al căror păcat principal a fost aducerea unei reprezentaţii cu text foarte mult şi… netradus), cel mai amabil epitet ce li se poate atribui spectacolelor din România Mare este „corect“ (cazul unei Albă ca Zăpada produsă de Teatrul German de Stat din Timişoara). În rest, o paradă aiuritoare – şi înfăptuită, uneori, cu mijloace materiale consistente – de platitudine, vulgaritate, prost-gust şi violenţă cînd latentă, cînd manifestă. Gîndită ca o pretenţioasă glosă postmodernistă – în folosul cui? – la basmul lui Creangă, montarea gazdelor cu Un lup, o capră şi trei iezi s-a aliniat, din nefericire, mai ales din cauza unor prestaţii actoriceşti descentrate, acestei tendinţe. Premiul categoriei a revenit, aproape automat, unui frumos spectacol de teatru-dans, Cutii, adus din Israel de grupul Bama, adică de dansatorii Ofir Najari şi Nima Jacoby, iar laurii cuveniţi interpretării au fost împărţiţi colegial de Karin Schroeder şi Andreas Goehrt, protagoniştii spectacolului Nimeni nu se numeşte Elise (Teatrul Metronom, Germania).

Nu a fost o săptămînă uşoară. Voi reveni asupra ei pentru că subiectul e important şi arzător. Baba trebuie să se oprească din pieptănat.