Lui Alexandre Dumas îi plăcea societatea, îi plăceau chefurile, îi plăcea să mănânce şi de aceea nu refuza invitaţiile la petreceri unde reuşea să fie mereu în centrul atenţiei graţie farmecului său. Trebuia să facă faţă însă, de multe ori, mitocanilor şi parveniţilor de tot felul prezenţi la aceste sindrofii care după câteva pahare deveneau mult prea joviali. Aşa se face că odată un individ insinuant l-a întrebat pe Dumas dacă este adevărat că tatăl său era negru, lucru cât se poate de adevărat dealtfel.
-Tinere, veni răspunsul lui Alexandre Dumas, tatăl meu, e adevărat a fost metis. Bunicul meu, ce să-ţi spun, a fost negru, iar străbunicul: maimuţă. Vezi dumneata, arborele meu genealogic începe acolo unde sfârşeşte al dumitale!
***
Dumas a fost vizitat într-o zi de un amic cunoscut pentru superficialitatea şi risipa de care dădea dovadă.
– Dacă nu îmi împrumutaţi acum 300 de franci, mă voi spânzura împreună cu cei trei copii ai mei, imploră omul disperat.
Mişcat de tânguirea omului, Dumas începu să se scotocească prin buzunare dar nu putu găsi mai mult de 200 de franci.
– Ia-i pe ăştia şi îţi mai dau şi un sfat, zise scriitorul. Dacă nu îţi ajung, spânzură-te mai întâi pe tine şi lasă copiii pe mai târziu.
***
La masa lui Alexandre Dumas veneau tot soiul de oameni de oameni flămânzi, de multe ori complet străini. Prânzul începea pe la 11, dar se sfârşea după multe ore.
-Ai putea să mă prezinţi domnului de colo? i-a cerut într-o zi un prieten lui Dumas indicând spre un ins care mânca liniştit într-un colţ.
-Imposibil a spus Dumas, nici eu nu i-am fost prezentat.
***
Şi că tot veni vorba de invitaţii care-i călcau pragul lui Alexandre Dumas, ei bine, aceştia erau întâmpinaţi cu următorul anunţ afişat deasupra garderobei:
“Aici se depun paltoane, umbrele, prejudecăţi şi deosebiri de rang”
***
Balzac şi Dumas nu aveau o simpatie deosebită unul pentru celălalt. Când se vedeau preferau să nu schimbe prea multe cuvinte. Într-o zi, Balzac ştiind că Dumas scrisese în ultimul timp o serie de piese de teatru, aruncă o săgeată:
-Când voi fi uzat mă apuc de scris drame.
-Poţi să-ncepi chiar acum, a venit imediat replica lui Dumas.
***
Despre piesa lui Dumas, “Caligula” se spunea că a fost un fiasco total. Lumea pariziană se plictisea teribil la această dramă, încât glumeţii au inventat o expresie sinonimă pentru “Nu mă plictisi!” Se spunea “Nu mă caligula!”
***
Există înrădăcinată în oameni prejudecata că dintr-un părinte genial nu are cum să răsară un vlăstar cu calităţi similare, că o mare parte din gloria pe care copilul o dobândeşte de-a lungul vieţii nu se datorează meritelor sale ci, mai degrabă, faimei pe care o poartă deja numele său. La fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui Alexandre Dumas–fiul. Se povesteşte că la premiera piesei sale “Le Demi-Monde”, ca şi cu trei ani mai devreme, la premiera dramei “Dama cu camelii”, s-au găsit destule guri-rele care să afirme că în verva textului şi forţa dramatică a piesei se simte influenţa lui Alexandre Dumas–tatăl. Unul dintre cleveltitori i-ar fi spus chiar marelui scriitor:
-Cred că şi dumneata ai un oarecare merit în acest succes…
-Un oarecare merit?! Nu, domnule, nu un oarecare merit, ci principalul merit! replică Dumas-tatăl.
-?!
-Fiindcă eu sunt autorul autorului! încheie scriitorul.
***
Fiind învinuit că s-ar fi inspirat din opere mai vechi ale altor autori atunci când îşi căuta subiecte pentru piesele sale, Dumas ar fi replicat:
-Şi ce-i cu asta? Am luat o fată sărmană ditr-o societate proastă şi am plasat-o într-una bună! Pentru asta sunt gata întotdeauna să primesc mulţumiri.
După ce se mai gândi o clipă adăugă:
-Geniul nu fură niciodată! El pune stăpânire!