Frederic cel Mare avea obiceiul de a-şi inspecta adesea soldaţii din regimentul său de gardă. De fiecare dată urma acelaşi ritual punandu-le acestora trei întrebări standard în exact aceeaşi ordine. Întrebările sunau în felul următor: “Câţi ani ai?”, “De cât timp te afli în serviciul meu?” şi “Ţi-ai primit la timp solda şi raţia?”
Ei bine, în acest regiment de elită erau recrutaţi cei mai buni soldaţi chiar dacă, uneori, aceştia nu erau vorbitori de limbă germană. S-a întâmplat într-o zi ca la o astfel de inspecţie, între ostaşi, să se afle şi un francez, foarte destoinic dealtfel, dar care nu pricepea boabă nemţeşte. Ofiţerul său i-a explicat despre obiceiul lui Frederic cel Mare şi despre întrebările pe care acesta le punea de obicei. Mai mult, l-a învăţat şi ce răspunsuri să dea pentru ca regele să nu remarce vreo diferenţă iuntre el şi ceilalţi. În ziua vizitei, nu se ştie din ce cauză, suveranul nu a mai pus întrebările în ordinea ştiută.
-De cât timp te afli în serviciul meu?
-De 21 de ani, sire!
-Câţi ani ai?
-Un an.
Uluit, Frederic se întoarce spre comandantul gărzii.
-Din două una. Ori eu sunt nebun, ori soldatul ăsta minte.
-Ambele, rosti soldatul răspicat, aşa cum îl învăţase comandantul gărzii.
***
Lui Frederic cel Mare îi plăcea din când în când să facă haz pe socoteala oamenilor de ştiinţă aflaţi la curtea sa. Vizitând odată Academia de ştiinţe acesta se adresă savanţilor prezenţi:
-Domnilor poate vreunul dintre dvs. va putea să mă lămurească într-o chestiune. Un pahar plin cu şampanie are un sunet mai cristalin decât unul umplut cu vin? Ce părere aveţi?
Se spune că singurul care a avut curajul să-i dea o replică pe măsură a fost un bătrân orientalist.
-Sire, membrii Academiei nu vă pot răspunde la această dilemă deoarece salariile lor sunt mult prea mici pentru a face asemenea experimente.
***
În timpul războiului de 7 ani s-a întâmplat ca lui Frederic cel Mare să-i fie adus înainte un soldat prins în timp ce încerca să dezerteze tocmai înaintea unei mari bătălii.
-De ce-ai încercat să fugi?
-Pentru că eram sătul de înfrângeri, răspunse soldatul.
-Ai răbdare până mâine, oftă Frederic. Dacă pierdem şi lupta asta dezertăm împreună.
***
Voltaire a petrecut o perioadă şi la curtea lui Frederic cel Mare, cultura franceză fiind la vremea aceea, la mare preţ printre prusaci. Într-o zi după ce luaseră masa împreună, Voltaire îşi exprimă deschis nemulţumirea faţă de bucatele ce-i fuseseră servite.
-Pe câmpul de bătălie, îl dojeni Frederic cel Mare, mă bucuram dacă apucam să mănânc o coajă de pâine.
Foarte adevărat ce spuneţi, sire, replică Voltaire, dar nu eraţi oaspetele unui rege.
***
Mergând pe un drum desfundat şi pe o vreme de să nu scoţi nici câinele afară, atât de tare ploua, vizitiul nu reuşi să strunească bine caii şi trăsura, în care se afla Frederic al II-lea, se răsturnă într-o rână. Suveranul trase o sperietură zdravănă şi se-nfurie cumplit încât, îl ameninţă pe bietul om c-o să-l zvârle în temniţă.
-E o nenorocire, într-adevăr, ce s-a întâmplat, se scuză vizitiul. Dar Majestatea Voastră n-a pierdut niciodată o bătălie?
***
Lui Frederic al II-lea nu prea îi plăcea să piardă vremea în compania doctorilor. Medicului său personal nu-i îngăduia să-i pună mai mult de 2-3 întrebări zilnic. Într-o zi acesta, exasperat de obiceiul suveranului îi spuse:
-Majestate, în condiţiile astea, eu nu mă pot îngriji de sănătatea alteţei voastre. De aceea vă recomand să vă angajaţi un veterinar. El este obişnuit cu pacienţii care nu vorbesc, aşa cum nici el nu îi întreabă niciodată nimic.
***
Se povesteşte că odată, Frederic, vestit pentru răspunsurile sale foarte scurte şi la obiect, i-a acordat o audienţă soţiei unui ofiţer de-al său.
– Majestate, se plânse femeia, soţul meu mă înşeală!
– Asta nu mă priveşte!
– Da, dar el are obiceiul să înjure şi persoana Majestăţii Voastre!
– Asta vă priveşte.
