Heinrich Heine este întrebat de un coleg dacă îi este greu să înveţe limba franceză.
-Da de unde, răspunse poetul. În locul cuvintelor nemţeşti trebuie folosite pur şi simplu cuvinte franţuzeşti.
***
Fiindcă soţia sa se ruga lui Dumnezeu să-i ierte lui Heine păcatele, acesta, aflat de pe patul de moarte îi zise:
-Nu te teme iubito, mă va ierta; asta e meseria lui!
***
Heine nu şi-a dezminţit sarcasmul nici după moarte, el lăsând o prevedere testamentară cel puţin bizară. Întreaga sa avere îi revenea soţiei cu condiţia că aceasta să se recăsătorească imediat după moarte sa. În felul acesta, îşi motiva Heine ultima dorinţă, “se va găsi măcar un singur om care să regrete moartea mea”.
***
Odată Heine a primit din partea unui cunoscut o carte cu dedicaţie. Drept mulţumire el i-a scris următoarele:
“Dragă amice, citindu-ţi cartea, am adormit. Dormind, am visat că citesc mai departe. Atunci m-a cuprins o plictiseală atât de mare, încât… m-am deşteptat!
***
Într-o zi, Heinrich Heine a primit din partea unui poet necunoscut lumii literare, un pachet voluminos cu tot felul de compoziţii literare. Alături de opera sa, confratele îi trimisese lui Heine şi o scrisoare pe care o încheia în felul următor: “Mă consider înnobilat, când o personalitate atât de marcantă mă va critica”. După ce s-a lămurit în privinţa valorii poeziilor primite, Heine le-a returnat împreună cu menţiunea: “Vă rog să vă consideraţi ridicat la rangul de conte”.
***
Se povesteşte că pe vremea când locuia la Paris, Heine fu într-o zi invitat la masă de o cucoană care cocheta de multă vreme fără succes cu arta poetică. Mâncarea era însă de nemâncat: supa sărată, carnea uscată, brânza puturoasă, băutura greţoasă. Pe scurt, un dezastru culinar.
-Scumpe maestre, spuse “poetesa”, gustă rogu-te şi din brânza asta… O să mă pomeneşti.
-Sunt sigur de asta, replică Heine, numai la dumneata se poate mânca aşa ceva…
