Portret din 1820 realizat de Joseph Karl Stieler
Beethoven a fost invitat la Dresda pentru a audia o operă considerată de intreaga critică drept submediocră. Aceasta era compoziţia lui Paier şi se intitula Eleonora. La sfârşitul reprezentaţiei, cum era firesc, compozitorul a vrut să afle şi pererea lui Beethoven despre creaţia sa. Prea politicos ca să spună ce credea, genialul compozitor a scotocit prin minte după nişte vorbe de laudă, dar care să nu sune fals.
-Opera dumitale mi-a plăcut atât de mult, încât o voi pune pe note.
Iar Beethoven s-a ţinut de cuvânt. Aşa a apărut opera Fidelio…
***
Un bătrân librar vienez a lăsat asupra autorului simfoniei a IX câteva note care-l descriu pe acesta în viaţa cotidiană. Ele nu au nimic solemn dar ni-l apropie în schimb dincolo de masca sa olimpiană. Librarul îl descrie pe Beethoven în marea grădină publică Prater, umblând singur, gesticulând cu bastonul şi vorbindu-şi necontenit. Herr Kapellmeister Beethoven poartă o enormă pălărie din piele de iepure pe ceafă. Uneori, vara, e văzut cu o pălărie din paie mergând cu paşi mari şi cu aerul mereu furios. Cu un baston gravat decapitează arbuştii. Copiii rad de el şi strigă în urma lui că e nebun. Beethoven se opreşte într-o după-amiază lângă un chioşc de limonadă scormonindu-se prin buzunare. Lângă el, un poliţist. Beethoven îl acostează întrebându-l ce oră e.
-Ora 4.
Maestrul îl priveşte cu mirare. Nu are ceasul la el pentru că şi l-a uitat acasă iar poliţistul nu s-a uitat nici o secundă la vreun ceasornic. Cum de ştie ce oră e? Nu cumva omul îşi bate joc de el?
-Sunteţi sigur că e ora 4? Cine îmi poate dovedi asta?
Poliţistul ridică braţul spre cer şi îi arată:
-Soarele! E un ceas care nu se defectează niciodată.
La rândul sau, Beethoven se uită în sus şi fără a mai mulţumi pentru informaţia preţioasă o ia rapid printre tufele parcului cu pas tot mai întins. Apoi o ia de-a dreptul la sănătoasă spre oraş. Avea concert.
***
Beethoven primi într-o zi o scrisoare de felicitare din partea fratelui său. Acesta, proprietar de moşie şi mândru de avutul său scrisese pe cartea de vizită următoarele: “Felicitări din partea lui Johann van Beethoven, proprietar de moşie”. Compozitorul i-a răspuns tot în scris mulţumindu-i şi semnându-se: “Ludwig van Beethoven, proprietar de creier”.
***
Se povesteşte că lui Beethoven îi venea inspiraţia şi noaptea. Vecinii săi erau exasperaţi de multe ori de ariile care veneau din apartamentul maestrului aflat în focurile creaţiei. Apăreau plângerile şi de multe ori, marele compozitor se vedea obligat de proprietar să-şi părăsească domiciliul pentru a-şi căuta altă locuinţă. La un moment dat, Beethoven a vrut să se reîntoarcă într-unuldin apartamentele în care stătuse mai demult şi unde se simţise foarte bine. Proprietarul a fost de acord să-l reprimească, dar a pus o condiţie bizară. I-a cerut compozitorului să pună draperii la geamuri pentru că cele vechi dispăruseră. Beethoven a acceptat dar după o vreme a vrut să afle ce s-a întâmplat cu cele vechi. După un timp a aflat adevărul. Proprietarul le vânduse unor americani excentrici pe o suma fabuloasă arătând că acestea purtau însemnate pe ele gândurile compozitorului. Acesta avea într-adevăr obiceiul de a sta la ferestră când compunea şi de a-şi nota pe jaluzele ori perdele gândurile sau unele note.
Aflând acestea, Beethoven a fost teribil de amuzat şi i-a pregătit o farsă proprietarului. A continuat să scrie pe draperii şi jaluzele însă asemenea porcoşenii încât nici ultimul birjar nu le-ar fi putut citi fără să-i crape obrazul de ruşine. Aşa se face că noile sale draperii n-au mai fost furate şi vândute nimănui.
***
Într-o seară Beethoven a intrat într-un restaurant să cineze, dar fiind foarte absorbit de gânduri a uitat că-i era foame. Chelnerul l-a întrebat în câteva rânduri ce doreşte să comande dar nu a fost băgat în seamă. După o ora, compozitorul i-a făcut semn să vină şi a cerut nota de plată.
-Dar nu aţi comandat încă nimic, maestre. Doriţi să vă aduc totuşi ceva?
-Bine, bine, adu-mi ce vrei numai lasă-mă în pace!
***
Daniel Steilbelt, un mare pianist vienez, era foarte încrezut şi plin de el. Când Beethoven a devenit faimos, acesta s-a gândit să-l provoace la o întrecere pentru a-şi demonstra calităţile sale de virtuoz. Marele compozitor a fost de acord. Steilbelt a interpretat primul. Când i-a venit rândul, Beethoven care era atât de plictisit şi de distrat n-a mai băgat de seama că a aşezat greşit notele. Cu toate acestea, a început să improvizeze într-un mod atât de inspirat şi de surprinzător încât, Steilbelt a pălit şi a tulit-o din clădire înainte ca Beethoven să-şi fi încheiat recitalul. De atunci, se povesteşte, că Steilbelt accepta să concerteze unde era invitat doar cu condiţia ca Beethoven să nu fie prezent.
