Gioachino Rossini (1792-1868) a fost un mare compozitor de operă italian. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale este “Bărbierul din Sevilla”.
Se povesteşte că într-o zi pe când examina o partitură a lui Richard Wagner, Rossini ar fi exclamat cu năduf:
-Oribil! Ce cacofonie sinistră!
Un prieten aflat în apropiere se gândi să-i dea o mâna de ajutor şi observă imediat ce nu era în regulă:
-Maestre nu aţi aşezat partitura cum trebuie. Notele sunt invers.
-Ştiu, replică Rossini calm. Am aşezat-o pe toate părţile, dar tot prost sună.
***
Urmatoarea întâmplare am mai întâlnit-o în lecturile mele însă, eroul principal era Balzac. Ea sună cam în felul următor: Într-o zi, Rossini este invitat să ia prânzul de către un admirator al său. Masa a fost cam sărăcăcioasă şi marele compozitor a rămas aproape flămând. Când s-au strâns tacâmurile, gazda, extrem de curtenitoare, i-a spus lui Rossini:
-Sper că îmi veţi face cinstea de a prânzi alături de mine cât mai curând…
-Desigur, cu multă plăcere, a replicat muzicianul. Dacă se poate, chiar acum.
***
Într-o zi, pe când se plimba pe străzile Parisului, Rossini fu acostat de un anume Bastiani, o mai veche cunoştinţă de-a sa de pe vremea copilăriei petrecute de el la Bologna. Acesta era un clarinetist în orchestra operei pariziene, cunoscut însă pentru pasiunea să pentru băutură şi jocuri de noroc.
-Gioachino, zise Bastiani, fii bun şi împrumută-mi 2000 de franci.
-Taman mie te-ai găsit să-mi ceri? zise compozitorul care auzise de metehnele vechiului său amic.
-Păi, da. Tu eşti atât de niorocos, încât nu e exclus ca, într-o bună zi, să ţi-i înapoiez.
***
François-Adrien Boieldieu (1775-1834), faimos autor de muzică de operă poreclit şi Mozart al Franţei, era vecin cu Rossini, el locuind în aceeaşi clădire din Paris ca şi compozitorul italian. Cei doi erau şi foate buni amici. Se povesteşte că la 1825 la premiera pariziană a operei “Doamna Albă” a lui Boieldieu a asistat şi Rossini. După reprezentaţie a urmat, evident, şi un mare banchet unde fiecare s-a întrecut cu laude la adresa francezului. Rossini a fost atât de elogios la adresa vecinului său încât acesta a spus, în cele din urmă, jenat de atâtea cuvinte măgulitoare:
-Vai, dar sunteţi mult prea bun, prea generos cu mine maestre, domnia voastră sunteţi mult deasupra mea!
-Aici nu te contrazic, dragă Boieldieu şi nimeni dintre cei de faţă care ne cunosc, n-ar putea s-o facă. Numai că trebuie făcută precizarea că sunt deasupra domniei tale, numai atunci când urc în cămăruţa mea care este deasupra apartamentului în care locuieşti.
***
Înainte de a relata această istorioară trebuie făcută precizarea că pe la începutul veacului al XIX-lea, domnii care asistau la spectacolele de operă purtau pe cap jobene iar doamnele pălării. Vă las să vă imaginaţi cât de dificil trebuie să fi fost să vezi ce se întâmplă pe scenă, dacă aveai nenorocul să-ţi stea în faţă vreo cucoană împodobită cu cine ştie ce pălărie fistichie. Ei bine, Rossini fusese invitat de un compozitor oarecare ca să asiste la premiera operei acestuia. După ce ascultă actul întâi, îşi dădu seama că amicul său se cam inspirase, în anumite momente, din creaţiile altor compozitori. În actul al doilea, Rossini începu să se comporte ciudat. De câte ori distingea linia melodică a vreunui confrate se ridica de pe scaun şi îşi scotea ceremonios jobenul într-un salut plin de respect. Contrariat, compozitorul care se afla alături de el, îl întrebă:
-De ce faceţi asta, maestre?
-Cum de ce?! Salut doar nişte vechi cunoştinţe, răspunse Rossini.
***
Pe vremea când locuia la Paris şi frecventa saloanele mondene, Rossini fu întrebat într-o zi de nişte cucoane bine fardate ce părere are el, un italian, despre frumuseţile Franţei.
-Doamnelor, spuse cu modestie Rossini, eu sunt doar un muzician. Nu mă pricep la pictură.
***
Rossini a fost întrebat într-o zi de reporteri dacă are prieteni şi cine sunt ei.
-Sigur că am prieteni, ei sunt Rothchild şi Morgan, spuse Rossini referindu-se la doi dintre cei mai bogaţi oameni din lume.
-V-aţi împrietenit pentru că de la ei vă puteţi împrumuta oricând.
-Ba invers, râse Rossini. Ne-am împrietenit pentru că nu mă împrumută niciodată.
***
Conducerea unui orăşel italian pe nume Pesaro a decis să instaleze în piaţa centrală o statuie a lui Rossini. O delegaţie cu notabilităţile urbei a mers apoi să-l întâlnească pe compozitor pentru a-i da vestea.
-Şi cam cât va costa această statuie? întrebă Rossini.
-20.000 de lire, răspunseră delegaţii în cor.
-Aţi putea să-mi daţi mie banii aceştia, spuse Rossini, iar eu mă angajez, în schimb să stau câteva zile pe soclul din piaţă.
***
În timpul carnavalui de la Roma din 1821, publicul a fost încântat de prezenţa unui bărbat gras şi a unei femei slăbănoage care acompaniaţi de chitară interpretau versurile: “Suntem orbi nefericiţi,/ Milostenie ne daţi/ Şi vă fie veselia/ Împlinită, oameni-fraţi! Cei doi au strâns o sumă frumuşică din milostenia spectatoilor. Abia mai târziu s-a aflat că bărbatul gras era Rossini, iar femeia slăbănoagă, Niccolo Paganini…
***
Rossini a fost vizitat într-o zi de un prieten însoţit de o tănără şi seducătoare domnişoară veneţiană.
– Aş vrea s-o asculţi şi să-mi spui ce impresie îţi face, se rugă prietenul.
Au urmat momente grele pentru marele compozitor pentru că frumoasa veneţiană a început să interpreteze o arie pe care urechile lui Rossini abia au suportat-o. Amicul, plin de speranţă pentru viitorul frumoasei sale protejate întrebă:
– Ce crezi că va deveni tânăra noastră?
La care Rossini răspunse sec:
– Mamă!
***
Se povesteste ca la moartea lui Rossini, un tanar muzicant italian a avut nefericita inspiratie de a compune un requiem in memoria marelui disparut si pe care il supuse aprecierii lui Verdi.
Autorul Aidei i-a inapoiat dupa cateva zile partitura impreuna cu urmatorul bilet: “Mai bine ne paraseai domnia ta si-ti compunea Rossini requiemul!”