O anecdotă, nu ştiu cât de adevărată, pe care am auzit-o în mai multe rânduri, dar cu personaje diferite şi pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc şi vouă sună cam aşa: Victor Hugo termină lucrul la manuscrisul celebrului său roman „Mizerabilii”. Trimite opera editorului împreună cu un bilet pe care nu scria decât „?”. Răspunsul care vine e şi el pe măsura întrebării : ”!”.
***
Pe când călătorea în afara Franţei, Hugo este oprit de jandarmi pentru controlul vamal. În timp ce i se completează formularul de trecere, vameşul îi pune întrebările standard.
– Cu ce va ocupaţi?
– Scriu, răspunde Hugo.
-V-am întrebat prin ce mijloace vă câştigaţi existenţa, insistă funcţionarul.
-Cu pană, replică scriitorul încurcat.
Iar vameşul notă conştiincios în formularul său: Victor Hugo, negustor de pene.
***
Un tânăr poet i-a spus într-o zi lui Hugo:
– Înainte de a muri aş vrea să las în urmă ceva util, curat şi totodată mare!
După ce şi-a aruncat ochii asupra operei tânărului, Hugo l-a sfătuit cu candoare:
– Dragă prietene, dacă vrei să faci ceva cu adevărat util, curat şi mare, nu e deloc greu. Apucă-te şi spală… un elefant!
***
În tinereţe, Victor Hugo mergea zilnic la un frizer parizian ca să fie bărbierit. Ca toţi bărbierii, şi acesta era peste măsură de guraliv. Într-o zi, pe când îl rădea ca de obicei pe Hugo, frizerul zise:
– Aţi auzit? În curând vine sfârşitul lumii. Savanţii spun că pe 1 ianuarie vor dispărea animalele, apoi, pe 3 ianuarie vor pierii toţi oamenii.
La care Hugo răspunse:
– Nu mă speria! Cine o să mă mai radă pe mine pe 2 ianuarie?
***
Se povesteşte că într-o zi, Victor Hugo a primit o scrisoare care avea scris la rubrica destinatar: “celui mai mare poet al epocii”. Modest, acesta a considerat că cel care ar trebui să o primească este Lamartine, aşa că a redirecţionat epistola. Lamartine a citit, la rândul său, cele scrise pe plic şi a considerat că adevăratul destinatar este Hugo. Nu ştim cine a deschis-o până la urmă şi nici ce era scris în mesaj.
***
Victor Hugo a fost slab în tinerețe. Cu toate că era un gurmand, bugetul restrâns nu îi permitea să se ghiftuiasca, așa că era numai piele și os. În a doua parte a vieții, după ce a cunoscut succesul, a început să se îngrașe. Edmond de Goncourt povestește că la 80 de ani, acesta beneficia de o dantură sănătoasă și un de stomac pe măsură care ii permiteau să se bucure de mese îmbelșugate. De pildă, mânca o portocală în felul următor: o tăia într-un loc, vâra o bucată de zahăr înăuntru și apoi o băga pe toată în gură, cu coajă cu tot. Putea mânca o costiță cu oase cu tot, pe care le sfărâma între măsele fără probleme. Dar cel mai curios este ghiveciul original pe care numai el putea să-l mănânce. Cerea să i se aducă toate resturile rămase de la o masă. Lua așadar, supă, friptură, rasol, zarzavat, pește, compot etc. Le amesteca pe toate într-un castron mare, condimenta cu sare și piper și în prezența nepoților săi Georges și Jeanna începea să se ospăteze. Copiii se amuzau copios și găseau mâncarea delicioasă.