Anecdote cu Winston Churchill

Winston Churchill cu personalitatea sa remarcabilă a marcat, în bună măsură, istoria Marii Britanii  în timpul celui de-al doilea război mondial. Despre deciziile sale, micile lui ciudăţenii şi vicii, sau vorbele sale memorabile s-au păstrat o mulţime de amănunte din care mă voi rezuma să redau câteva sub forma unor anecdote.

De-a lungul îndelungatei sale cariere politice Winston Churchill a rostit peste 8000 de discursuri. Ele erau însă pregătite de la primul până la ultimul cuvinţel, unele repetate până când erau ştiute pe de rost chiar. Premierul britanic îşi compunea o poză şi se studia în oglindă minute în şir, în timp ce îşi perora speech-ul. Se spune că odată cu apariţia magnetofonului “improvizaţiile” sale retorice s-au îmbunătăţit şi mai mult pentru că Churchill se înregistra, apoi se asculta şi corecta ce nu i se părea că generează efectul dorit în audienţă. Efectele acestor repetiţii care l-ar putea face invidios şi pe un actor priceput erau evidente. Când avea de ţinut un discurs în faţa Camerei Comunelor, era cuprins de emoţii, avea trac ca la o premieră. Nu de puţine ori, făcea apel la episoade din trecutul glorios al Angliei, ori la episoade din istoria antică pentru a exemplifica anumite lucruri sau pentru a trezi emoţie şi patriotism în rândul ascultătorilor. Câteodată se lăsa dus de val şi îl podideau lacrimile în timpul discursului. Atunci se întrerupea, îşi ştergea lacrimile şi îşi relua peroraţia. De remarcat însă, că multe dintre cuvântările sale au avut un impact pozitiv în moralul populaţiei engleze intrând direct în cărţile de istorie.

***

La un moment dat, Winston Churchill şi-a lăsat mustaţă. Arăta probabil destul de carghios pentru că oamenii au remarcat imediat această nouă schimbare de look. Se povesteşte că fiind invitat la un dineu, o cucoană care nu-l prea agrea ca politician, a ţinut să-i spună următoarele:

– Domnule, te anunţ că nu-mi pasă nici cât de negru sub unghie de politică ori de mustaţa dumitale.

– Fiţi fără nici o grijă, doamnă, n-aveţi nici o şansă să ajungeţi vreodată în contact nici cu una, nici cu alta!

***

Lady Astor, cum era cunoscută contesa Nancy Witcher Langhorne (1879-1964), a fost prima femeie care a obţinut un loc în Camera Comunelor a Parlamentului englez. Această americancă, ajunsă nobila prin căsătoria cu un vechi membru al aristocraţiei britanice, nu prea îl avea la inimă pe Churchill.

– Dacă aţi fi soţul meu, v-aş pune otravă în cafea, i-a spus aceasta.

– Dacă aţi fi soţia mea, cu siguranţă aş bea-o, a venit răspunsul lui Churchill.

***

Prietenii lui Churchill făceau haz de excesele de care dădea uneori dovadă premierul şi de gusturile sale extrem de rafinate. Unul dintre ei spunea într-o zi:

-Winston se mulţumeşte la nevoie şi cu tot ce e mai bun.

***

Două trăsături psihologice paradoxale ale lui Churchill: frica de moarte şi dorinţa de a-şi domina această frică. În 1919, pe când era ministrul aviaţiei, a luat câteva lecţii de pilotaj, pretextând că un bun ministru al aerului trebuie să ştie totul despre zbor. Chiar de la primul său zbor cu mâinile la manşe, a reuşit să facă praf aparatul, el scăpând însă nevătămat. De atunci a căpătat o teamă instinctivă de zbor. Vrând să-şi domine cu orice preţ spaima, obişnuia să spună:

-Detest avionul? Bine, voi zbura cu avionul.

Între 1935 şi 1945, Winston Churchill a parcurs fără cea mai mică plăcere o jumătate de milion de kilometri.

***

In timpul unei cuvantari tinute in Camera Comunelor de deputatul conservator sir William Joyson-Hicks, Churchill fu observat de vorbitor dand oarecum dezaprobator din cap.

-Observ ca preacinstitul si onoratul meu prieten da mereu din cap, spuse Joyson-Hicks. Doresc sa-i atrag atentia ca nu fac decat sa imi exprim propria parere

-Iar eu doresc sa atrag atentia vorbitorului, ca nu fac decat sa imi misc propriul cap, veni replica lui Churchill.

***

Winston Churhill suferea şi de o oarecare deficienţă a auzului. De aceea, în multe cazuri, premierul britanic îşi putea permite să audă doar ceea ce îşi dorea. Dacă lângă el se afla un adversar politic sau o bătrână lady vorbăreaţă, nu auzea nimic, dar dacă în celălalt colţ al încăperii, cineva aducea vorba despre vreo carte de-a sa exprimandu-şi admiraţia, lui Churchill îi revenea imediat auzul şi intra în vorbă cu persoana respectivă.

***

În timpul celui de-al doilea război mondial a apărut pentru prima dată în Marea Britanie şi Statele Unite simbolul universal recunoscut al victoriei, prin ridicarea degetelor arătător şi mijlociu de la mâna dreaptă. Se forma astfel litera V de la “victory”. În 1942, Churchill efectuează o vizită istorică la Moscova unde îl întâlneşte pe Stalin. La aterizare autorităţile sovietice i-au pregătit premierului britanic o primire grandioasă, cu mulţimi de oameni aşa cum se face de obicei în toate regimurile comuniste. Oamenii instruiţi scandează sloganuri şi ţin toţi ridicate cele două degete la fel cum se întâmpla la Londra. Uimit peste măsură de gest, Churchill întreabă:

-Cum se face că s-a răspândit atât de repede salutul victoriei?

-O nu sir, i-a explicat un membru al ambasadei. Pentru ei, nu e salutul victoriei, semnul e o aluzie la deschiderea celui de-al doilea front.

***

Cu puţin înainte de a muri, când starea sănătăţii sale se deteriorase vizibil, Churchill a acordat un interviu unui tânăr şi neexperimentat reporter. La sfârşitul discuţiei, după ce-i mulţumi fostului premier britanic, ziaristul spuse:
-Mă întreb dacă o să vă mai pot intervieva şi anul viitor.
-Nu văd de ce nu ai face-o, răspunse Churchill râzând. Pari sănătos şi în putere, cred că vei supravieţui până atunci.

***

Dramaturgul Bernard Shaw se afla de multă vreme în relaţii nu tocmai amicale cu Winston Churchill. Cu un prilej i-a scris acestuia: “V-am rezervat două locuri la premiera spectacolului meu. Puteţi veni cu un prieten dacă aveţi vreunul.”

Churchill i-a răspuns printr-o altă epistolă: “Nu pot veni la premieră. O să încerc seara următoare dacă se mai ţine spectacolul.”