Femeie la coafor (fresca din Herculanum)
Părul a reprezentat întotdeauna o podoabă şi un simbol la majoritatea popoarelor lumii. Fie că vorbim de popoarele orientului antic, de romani sau greci, fie că vorbim de Franţa medievală, de Italia renascentistă ori de Japonia shogunilor, aranjarea părului avea o mare importanţă. La antici este vorba de un adevărat rit ce îşi găsea împlinirea cu ocazia sărbătorilor religioase.
În lumea greco-romană, bărbaţii şi femeile aveau la început un mod relativ asemănător de a-şi aranja podoaba capilară: bucle şi codiţe. Cu timpul bărbaţii au început să poarte părul scurt în timp ce femeile au continuat să-l poarte lung doar la spate şi ridicat sau tuns mai scurt în faţă. Cea mai comună coafură era cocul numit de romani tutulus.
Dacă în timpul Republicii coafura matroanelor era una destul de sobră, în epoca imperială lumea patricienilor este invadată de lux şi bogăţie. O importanţă crescută va dobândi frumuseţea şi odată cu ea şi aranjarea părului. Moda s-a complicat în timpul dinastiei Flavia când apar buclele iar părul începe să fie pieptănat în coafuri complicate fiind prins cu ace şi diademe. De această slujba se ocupau în special sclavele denumite de romani ornatrix. Este ştiut că cele care se pricepeau mai bine să coafeze şi să aranjeze părul stăpânelor erau preţuite, mai bine tratate şi vândute pe sume mai mari decât cele obişnuite. De pildă, Poppaea, soţia lui Nero, ne spune Juvenal, avea în fiecare dimineaţă 100 de sclave care se îngrijeau de frumuseţea ei, fiecare ocupându-se de un anumit aspect.
Existau însă pentru ele şi unele dezavantaje. O anecdotă spune că o patriciană îşi iubea atât de mult părul, încât atunci când era pieptănată punea să i se întindă la picioare un cearceaf alb. Pentru fiecare fir căzut din capul ei sclava care se ocupă de coafura ei încasa câte o palmă. Cele mai fericite erau cu siguranţă cele ale căror stăpâne purtau peruci.
Matroanelor începuseră să le placă perucile odată ce lumea romană intra în contact cu vecinii barbari. În urma războaielor victorioase purtate împotriva galilor, romanii descopereau frumuseţea părului blond care devine o modă şi un simbol al statutului social. Femeile se vopseau sau cumpărau cozi blonde şi îşi făceau peruci. Părul era întărit cu fire brunete sau indiene pentru că proveneau de la sclave cu păr negru ca abanosul din India ori Siria, ori blonde sau roşcate luate de la sclavele din rândul neamurilor germanice. Ajutate de ace şi agrafe femeile romane obţineau coafuri înalte şi extravagante pomenite în scrierile lui Marţial şi Juvenal. Şi perucile s-au bucurat de mare trecere până pe la sfârşitul secolului al VII-lea când, în cadrul unui conciliu ecumenic, biserica a interzis portul perucilor fapt socotit de mai marii bisericii ca fiind contrar voinţei lui Dumnezeu care crease omul după chipul şi asemănarea sa.
În cei priveşte pe bărbaţii romani, aflăm din Ars amandi (Arta iubirii) a lui Ovidiu că lor li se recomanda părul proaspăt tuns, barba îndreptată şi perii dizgraţioşi (nas, urechi) epilaţi. Artificiul unei mici eşarfe peste părul parfumat va completă potrivit poetului latin tabloul unui îndrăgostit sentimental. Cei mai eleganţi dintre patricieni îşi ondulau părul cu fierul. Dacă damele, mai ales cele din înalta societate beneficiau de serviciile unor coafori la domiciliu, ori de sclavele proprii, bărbaţii mergeau la frizerie fără excepţie. În scrierile antice sau în frescele şi mozaicurile păstrate până în zilele noastre nu apar nicăieri sclavi însărcinaţi special cu îngrijirea părului stăpânilor lor. În schimb, apar menţionate mici frizerii particulare la fel de frecventate ca şi băile publice. Ca şi azi frizerii Romei se întreceau în a le oferi clienţilor tot soiul de loţiuni, parfumuri şi creme pe bază de untelemn produse prin amestecarea unor ierburi şi mirodenii orientale.
Să nu credeţi că bărbaţii nu apelau şi ei la peruci. Fie că foloseau peruci întregi (capillameus) fie că apelau doar la meşe (galerus), acestea erau un accesoriu ideal pentru a-i feri de transpiraţie, de razele arzătoare ale soarelui, de a-i înfrumuseţa şi de a le ascunde calviţia. Perucile masculine erau în general de culoarea părului proprietarului. Dintre împăraţii Romei, Caesar, Caligula şi Domiţian s-au numărat printre cei care se împodobeau astfel. Cât priveşte bărbile, romanii nu se deosebeau la începuturi de alte popoare zis barbare. Abia în secolul IV i. Hr. a apărut moda bărbilor rase. Despre Scipio Africanul se spunea că a fost primul roman care se bărbierea zilnic. Curând barba, pe vremuri simbol al virilităţii a devenit ceva vulgar şi orice roman cu stare mergea la bărbier. Moda se va perpetua până în vremea împăratului Hadrian când, după spusele lui Plutarch (46-120 d. Hr.), împăratul, din cauza unor cicatrici, ar fi lăsat să-i crească barbă. Dar majoritatea împăraţilor care au urmat după Constantin ar fi continuat să se bărbierească.
Bibliografie
*** “La bărbier acum 2000 de ani” în Almanah Universul 1943, pg.119
Jean-Claude Fredouille “Dicţionar de Civilizaţie romană” Univers enciclopedic gold, Bucureşti 2012, pg. 55
Dominique Paquet “Frumuseţea – O istorie a eternului feminin” Editura Univers 2007
Sanda Tatusescu, “Coafura de-a lungul timpului” în Almanahul Civilizaţiei 1969, pg. 189-192
de Voicu Hetel