Ascensiunea militara a Imperiului Otoman in Europa in secolul al XIV-lea (II)

 Succesele militare ale otomanilor in secolul al XIV de la primele cuceriri ale lui Orkhân pana la dezastrul suferit de Baiazid I la Ankara sunt, fara indoiala spectaculoase. In doar cateva decenii un popor al stepelor atinsese vechiul limes dunarean inrobind toate populatiile intalnite in cale si ajunsese sa bata la portile Constantinopolului. Cum a fost posibil ca o civilizatie cu nimic superioara la acea data, celor intalnite sa iasa biruitoare, reusind sa-si instituie suprematia in Balcani vreme de 500 de ani?

Ieniceri de la Yeni çeri (Armata noua), trupe de elita recrutata dintre copii crestini

Odata cu aparitia si dezvoltarea constiintei nationale printre diversele popoare aflate, intr-un fel sau altul, sub dominatia otomana, in istoriografia romantica s-a conturat o imagine oarecum deformata asupra realitatilor existente in secolul al XIV-lea in Peninsula Balcanica. Cei mai multi istorici au subliniat, in principal efectele negative ale prezentei turcesti minimalizandu-le pe cele pozitive. Poate parea ciudat sa o spun, dar prezenta turcilor nu a insemnat doar pustiiri periodice, robi crestini pentru trupele de ieniceri, haraci, peschesuri si tribut.

Una dintre cauzele principale ale propagarii atat de rapide a puterii otomane a fost toleranta religioasa. In conditiile in care Papa urmarea unirea cu Roma in schimbul unui ajutor consistent pentru bizantini, sultanii, asa cum reiese din registrele din arhivele turcesti, au mentinut manastirile crestine. Fara toleranta aratata ortodoxiei ale carei manastiri au fost asimilate dreptului islamic este greu de crezut ca prezenta otomana ar fi fost tolerata atatea sute de ani. Nu a existat vreun amestec in interiorul bisericii ortodoxe, inaltilor prelati li s-au confirmat si respectat privilegiile, ca si privilegiile manastirilor importante.

In 1391, Baiazid I a adoptat la Salonic politici îngăduitoare faţa de cei de alte credinţe. Evreii prigoniti in toata Europa apuseana gaseau cu usurinta refugiu in imperiu contribuind apoi la bunul mers al acestuia. Exista teorii care arata ca prezenta Moldovei si Valahiei in sfera de influenta otomana ne-a ajutat, in buna masura, sa ne pastram credinta ortodoxa nealterata[1]. Pentru romanii din Transilvania stapanita de maghiari si supusa permanent unui amplu proces de maghiarizare si catolicizare, ortodoxia a fost cel mai important element identitar iar biserica ortodoxa singura institutie cu care se puteu identifica. Sute ani domnii romani aflati sub tutela Inaltei Porti au contribuit prin daniile lor si prin manastirile ce le-au inchinat la perpetuarea credintei crestin-ortodoxe la muntele Athos (teritoriu aflat evident tot sub stapanire turceasca). In fata ofensivei catolice la care erau supuse, de exemplu, tarile romane Stefan cel Mare isi povatuia urmasii de pe patul de moarte sa inchine mai degraba tara turcilor: ” Iar când au fost aproape de săvârşănia sa, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boiarii cei mari, şi alţii toţi câţi s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara, cum o au ţinut el, ci socotind den toţi mai puternic pe turcu, şi mai înţelept au dat învăţătură să să închine turcilor” [2]. Pentru voievozii nostri plata unui tribut catre sultan era de multe ori preferabila unui amestec al regilor maghiar sau polon.

Imperiul Otoman a prins radacini in teritoriile cucerite si pentru ca odata cu lichidarea feudalitatii balcanice au introdus un regim mai usor de suportat pentru taranimea dependenta. Legea islamica lasa loc pentru mai putine abuzuri si arbitrariu. Cum altfel s-ar explica atatea dovezi cu privire la fuga unor tarani din zone controlate de feudalii crestini catre teritoriile otomane? De asemenea, regimul fiscal impus de noul stapan era relativ redus, chiar daca cei care erau de religie crestina plateau o taxa in plus fata de musulmani.

Din punct de vedere economic, otomanii nu s-au ferit de loc sa-si favorizeze supusii nemusulmni care faceau comert intre Asia Mica si Balcani asigurandu-le securitatea drumurilor si taxe vamale suportabile. Grecii au profitat cel mai mult de pe urma acestui fapt, in secolele urmatoare ponderea lor printre negustorii imperiului fiind deosebit de ridicata. Orasele mai importante au primit si ele o serie de libertati si inlesniri care le-au permis sa se dezvolte mai departe, contribuind astfel la bunul mers al economiei otomane.

Basbuzuci - cavalerie usoara otomana

Din punct de vedere militar, Imperiul Otoman a stiut sa integreze in structurile armatei sale elemente crestine sau crestini proaspat convertiti la islam cum sunt unitatile de cavalerie usoara stationate in apropierea granitelor denumite basbuzuci (sau deliler, deli insemnand in turca nebun) Acestia purtau caciuli din blana impodobite cu pene si costume din blanuri de urs sau lup care le dadeau o infatisare infricosatoare. Numerosi feudali si aventurieri crestini si-au oferit serviciile sultanului de-a lungul timpului. Suleiman Baltaoglu un bulgar renegat, a fost pus in fruntea flotei care a asediat Constantinopolul in 1453 iar un anume Orban (maghiar sau roman transilvanean) a construit tunurile care au sfaramat zidurile orasului. In cazul tarilor romane avem exemplul lui Mihnea Turcitul care pentru a-si pastra o functie in administratia imperiala se converteste la islam si ajunge pasa la Nicopole. In general, oamenii capabili puteau ajunge rapid in varful ierarhiei, in imperiu, fara a se tine cont de originea lor etnica. Asa se face ca faimoasa familie Köprülü care a condus practic imperiul o buna bucata de timp era de origine albaneza.

Aparitia si dezvoltarea statului otoman nu ar fi fost posibila daca adversarii sai crestini nu ar fi fost atat de dezbinati. Slabiciunea Imperiului Bizantin, nesfarsitele dispute interne, amestecul venetienilor si genovezilor aflati intr-o permanenta cursa de obtinere de avantaje si privilegii, faramitarea sarbilor si bulgarilor in mici state rivale, ca si insistenta cu care biserica catolica intelegea sa obtina influenta in zona, au permis aparitia acestui nou imperiu, pe ruinele celui vechi.

Bibliografie

Mustafa Ali Mehmet; Civilizatia Turcilor; Bucuresti, 1976

Mehmet Ali Ekrem; Istoria Imperiului Otoman si a sud-estului european (1300-1918); Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”; Bucuresti 1998

Aurel Decei; Istoria Imperiului otoman; Editura Stiintifica si Enciclopedica; Bucuresti, 1978

Grigore Ureche; Letopisetul Tarii Moldovei; Editura 100+1 Gramar; Bucuresti 2003

Dan Craciun; Ortodoxia si etnicul romanesc; in Memorie sociala si identitate nationala; coordonator prof.univ.dr. Septimiu Chelcea; Editura I.N.I.; Bucuresti 1998

de Voicu Hetel