Batalia de la Midway – sfarsitul suprematiei nipone in Pacific

La 18 aprilie 1942, 16 avioane Mitchel B-25 decolate de pe portavionul Hornet, efectueaza primul raid asupra Japoniei dupa un zbor-maraton de 800 de mile. Sunt aruncate bombe asupra oraselor Tokio, Nagoya si Kobe. Atacul nu produce pagube majore, dar provoaca o uriasa consternare in randul populatiei si al statului major nipon. Portavioanele inamice exista, iar coastele Japoniei si capitala Tokio, pot fii oricand lovite in pofida asigurarilor date ca acest lucru nu se va petrece niciodata. Pentru americani, misiunea condusa de locotenent-colonelul J.H. Doolittle reprezinta o victorie morala chiar daca, din 82 aviatori n-au mai revenit la baza decat 19. Trei din cei care nu au mai revenit au fost executati de japonezi sub acuzatia de a fi bombardat tinte civile iar alti 5 au fost condamnati la inchisoare pe viata.

Consecinta imediata a acestei actiuni a fost aceea ca i-a determinat pe japonezi sa pastreze in tara patru grupuri de aviatie de vanatoare pentru a asigura apararea capitalei si a altor posibile tinte. O expeditie formata din 53 de batalioane a atacat provincia Chekiang, drept represalii pentru ca aici aterizasera o parte din aparatele B25 Mitchell intoarse din misiune. O alta decizie majora a fost aceea de a initia operatia Midway pentru a stopa alte raiduri.

O a doua lovitura pentru moralul japonez a venit la nici o luna de la acest eveniment. Batalia din Marea de Coral pe 7-8 mai 1942 a oprit invazia de la Port Moresby din Noua Guinee. Inca din 8 martie niponii isi fixasera pozitiile pe coasta septentoriala a Noii Guinei si doar un lant muntos si o jungla ii desparte de Port Moresby unde sunt asteptati de MacArthur devenit comandant suprem al Fortelor aliate din Pacificul de Sud-Vest. De aici drumul spre Australia era deschis.

Dar prima mare confruntare aero-navala din istorie a spulberat visul lui Yamamoto de a izola Australia de Statele Unite. Cele 14 nave incarcate cu trupele de invazie sunt silite sa se intoarca. Acolo este pierdut portavionul Shoho, in timp ce un altul sufera stricaciuni majore. Flota Americii comandate de amiralul Fletcher are pierderi mai mari, intre care si marele portavion Lexington, dar isi poate permite acest lux. Santierele sale navale si industria aeronautica suplinesc usor aceste probleme. Situatia ar fi fost cu siguranta alta daca portavioanele Enterprise si Hornet implicate direct in atacul asupra capitalei nipone ar fi ajuns la timp la locul luptei.

Yamamoto, care dupa Pearl Harbor a avut un rol semnificativ in stabilirea planurilor strategice, stia cu certitudine ca “ – Putem sa invingem intr-un razboi cu durata de un an. O perioada mai indelungata echivaleaza cu o aventura !” Din 7 decembrie ’41 flota lui Nimitz nu incetase sa se intareasca gratie vastelor resurse de care dispune. Amiralul nipon stie ca pentru a obtine o victorie decisiva va trebui sa atraga flota oponentului intr-o lupta si sa o distruga. Locul ales, atolul Midway, compus din insulele Sand si Eastern, constituia o excelenta trambulina pentru atacarea vestului continentului nord-american. Imbatati, insa de victoriile zdrobitoare obtinute in lunile anterioare, japonezii siguri pe victorie nu s-au omorat sa adune prea multe informatii despre inamic. Erau atat de convinsi ca vor obtine victoria incat stabilisera pentru Midway si un nume nou semnificind “Ziua glorioasa a lui iunie”. Banuiau ca flota lui Nimitz mai dispune, in zona doar de doua portavioane (Enterprise si Hornet). Un al treilea fusese scufundat (Lexington), un al patrulea era grav avariat (Yorktown – in batalia de la Marea de Corali) iar al cincilea (Saratoga), abia iesit din reparatii era in antrenamente.        In schimb, spionajul american desfasurind o ampla activitate de strangere de informatii va deveni fara doar si poate, cheia intregii operatiuni. Nimitz a stiut sa profite din plin de acest atu, prezenta portavionului Yorktown, reparat in doar trei zile, in teatrul de operatiuni, alaturi de Hornet si Enterprise nefiind deloc intamplatoare. Tactica lui Yamamoto era cunoscuta din interceptari si din decodificarile realizate cu ajutorul “Masinii purpurii”, astfel incat faptul ca acesta beneficia de o veritabila armada, nu a constituit nici o problema pentru ca fortele care s-au confruntat direct au fost de marimi sensibil egale. Si apoi ce portavion poate fi mai bun decat insusi atolul ?

Nu mai putin de 190 de nave avea Yamamoto pentru intreaga operatiune, comparativ cu cele doar 25, cate aveau la dispozitie americanii. Yamamoto isi impartise insa fortele in 6 grupari operative carora le-a fixat misiuni conform planului pe care il pusese la punct. Prima dintre ele era “Gruparea operativa de portavioane de lovire” si se afla sub comanda invingatorului de la Pearl Harbor, amiralul Nagumo. Acesta avea 4 portavioane, 2 nave de linie, 3 crucisatoare si 12 distrugatoare si misiunea ca prin bombardarea insulelor sa usureze debarcarea. Pe a doua denumita “Fortele principale” cu 34 de nave o conducea personal si trebuia sa loveasca flota americana venita sa stopeze invazia. Amiralul Kondo conducea “Gruparea de acoperire operativa a debarcarii” formata din 15 vase, in timp ce alte 25 de nave formau “Gruparea de debarcare”. Cea de a cincea unitate operativa se afla sub ordinele amiralului Kurita si era denumita “Gruparea de acoperire si sprijin a debarcarii”. Cea de a sasea si ultima grupare condusa de amiralul Hosoyaga urma sa asigure o diversiune prin debarcarea demonstrativa din insulele Kiska si Attu in Aleutine.

Japonezii au sperat ca diversiunea din Aleutine sa atraga spre nord flota SUA din Pacific, facilitind o debarcare la Midway. Navele americane urmau sa fie in acelasi timp prinse intre cele doua forte de portavioane si distruse. Planul, extrem de simplu avea insa destule lacune. “Yamamoto n-a mai asteptat ca portavionul Zuikaku sa-si inlocuiasca aeronavele pierdute in batalia din Marea Coralilor, si sa se alature celorlalte portavioane. Din cele opt portavioane disponibile, doua au fost trimise in insulele Aleutine, iar alte doua au insotit gruparea navelor de linie. Rostul actiunii diversioniste din insulele Aleutine este greu de inteles, daca principalul obiectiv al japonezilor era distrugerea portavioanelor americane, si nu doar capturarea insulelor Midway. Mai grav insa a fost faptul ca, implicindu-se total in capturarea unui punct fix la o data anume, japonezii au pierdut orice posibilitate de a aplica o strategie flexibila.”

Luna iunie va aduce asadar, cu sine cotitura decisiva in derularea razboiului. Desfasurata intre 3 si 7 iunie 1942, la exact sase luni de la atacul de la Pearl Harbor, batalia de la Midway a stopat definitiv ofensiva Japoniei.   Yamamoto a pierdut toate cele patru portavioane angrenate in lupta impreuna cu echipajele lor, 1 crucisator greu, 1 distrugator si aproximativ 330 de avioane, comparativ cu Nimitz care pierduse doar 1 portavion (Yorktown), 1 distrugator si aproximativ 150 de avioane. Incepind cu acea data s-a produs o ofensiva aproape neintrerupta, din insula in insula, a fortelor navale, terestre si aeriene ale aliatilor spre inima imperiului nipon.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2011.