Caracteristici ale PCR dupa 23 august 1944

La 23 august 1944, pana nu demult, sarbatoream Ziua Nationala a Romaniei. Atunci am schimbat taberele, am dat zvastica lui Hitler, pe secera si ciocanul lui Stalin. Regele Mihai, sprijinit de un Bloc National Democratic compus din majoritatea fortelor democratice in care  Partidul Comunist fusese si el introdus ca sa fim pe placul rusilor, l-a demis si arestat pe maresalul Ion Antonescu.

Cu toate ca nu au jucat un rol major in acele zile, comunistii au stiut sa traga foloasele de pe urma acestui gest. Propaganda comunista si-a insusit toate meritele pentru “eliberarea de sub jugul fascist” minimalizand sau uitand cu totul sa mai mentioneze rolul celorlalte forte politice implicate. Ani de-a randul 23 august a fost sarbatorit cu mare fast, cu mitinguri grandioase la care participau cu mic cu mare toti romanii. Presa si televiziunea se intreceau in acea perioada sa redea maretele infaptuiri ale PCR si ale conducatorului iubit, faptele lor devenind tot mai incarcate de semnificatii, de la un an la altul. Ziua devenita sarbatoare nationala, trebuia sa simbolizeze triumful partidului unic in lupta cu dusmanul de clasa, victoria impotriva dusmanilor externi si inceputul unui nou drum “de glorii”

Ceea ce uitau comunistii sa povesteasca sau sa redea in serialele TV precum Pistruiatul sau “Un august in flacari” era tocmai numarul extrem de scazut de activisti in randurile partidului. Mai toate sursele istorice credibile arata ca numarul acestora nu depasea in 1944, 1000 de membri, (2000 de membri in 1924 – momentul sau de varf dinaintea trecerii in ilegalitate) [1] lucru absolut jenant pentru o tara cu o populatie ca a Romaniei. Comunistii nu erau decat o minoritate a unei minoritati daca tinem cont si de slaba aderenta a ideilor de stanga in randul electoratului. Daca PCR nu avea aderenta la mase, el beneficia de o disciplina de fier dublata de o loialitate dusa pana la identificare cu principiile staliniste si cu politica URSS. Toate acestea precum si scoaterea sa inafara legii au facut din PCR un partid comunist al minoritatilor unde prezenta etnicilor romani in cadrul structurilor de conducere era doar o “rara avis”. Lipsa de forta numerica, in ciuda ajutoarelor venite de la Moscova, a facut ca PCR sa fie incapabil sa organizeze vreo actiune notabila impotriva armatei germane pe toata durata perioadei iunie ’41-august ’44. Acesta a fost poate si motivul care a dus la sfarsitul tragic al lui Stefan Foris (secretar general al partidului intre 1940-1944, asasinat in 1946) Propaganda comunista a facut mare tam-tam pe marginea tentativei de sabotaj a liderului organizatiei de Bucuresti, Petre Gheorghe, care ar fi fost dejucata de Gestapo, acesta fiind executat. S-a dovedit mai tarziu, in timpul reabiltarii lui Patrascanu ca singurul lucru care statea in picioare din toata povestea nu era decat moartea comunistului de origine bulgara, Petre Gheorghe. Sora si sotia sa, Ivanca Rudenco si Ronea Peisahovici Gheorghiu, membre ale organizatiei de Bucuresti au aruncat toata vina pe Stefan (Istvan) Foris contribuind si ele la debarcarea acestuia.

Pe langa toate aceste tare, comunistilor romani le lipsea componenta intelectuala. Exista oameni cu simpatii de stanga (precum Petru Groza sau Mihail Ralea) insa cu exceptia lui Lucretiu Patrascanu, PCR nu se putea mandri cu nici un ganditor, strateg sau intelectual de marca la momentul 23 august. Singura mostenire teoretica pe care ar fi putut-o invoca comunistii romani era teoria neoiobagiei a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (se numea in realitate Solomon Katz iar fiul sau, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fondator al PCR, va fi ucis din ordinul lui Stalin, in timpul Marii Epurari).

La sfarsitul perioadei interbelice PCR iese frationat de luptele pentru putere din interiorul partidului. Din septembrie 1944 se contureaza cateva grupari distincte care se vor lupta in urmatorii ani pentru dobandirea controlului absolut. In tara functiona grupul din inchisori condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej care iesise invingator din confruntarea cu grupul Stefan Foris – Remus Koffler si prin disolutia grupului Petre Gheorghe [2].

Un alt grup care se bucura de trecere la Stalin era cel al comunistilor veniti de la Moscova. Acestia erau Vasile Luca (alias Luca Laszlo), Ana Pauker (nascuta Ana Rabinsohn – este cea mai importanta figura a stalinismului romanesc), Petre Borila (alias Iordan Dragan Rusev), Leonte Rautu (alias Lev Olgenstein – a fost dupa cum arata Tismaneanu dictatorul culturii romanesti pana la moartea lui Dej), Valter Roman (alias Ernst Neulander evreu-maghiar, tatal fostului premier Petre Roman), Dumitru Coliu (alias Dimitar Colev), Gheorghe Stoica. Exista si alte grupuri in partid, insa cu o importanta mai scazuta, aparute datorita unor cauze conjuncturale. Exista un grup de militanti provenit din maquis-ul francez reprezentat de Gheorghe Gaston Marin (alias Gheorghe Grossman) si Mihail Florescu. Avem un grup al militantilor comunisti evrei din lagarele din Transnistria reprezentati de Stefan Voicu (alias Aurel Rotenberg), Ghizela Voss (bunica liberalului Bogdan Olteanu, fost presedinte al Camerei Deputatilor) si Simion Bughici si un grup al comunistilor de origine maghiara in frunte cu Alexandru Moghioros, Vasile Vaida si Ion Vincze. Secretar General al PCR a devenit Gheorghiu-Dej in 1945 si pana in 1948 a condus secondat de Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu.

Dupa momentul 23 august 1944 Partidul Comunist a avut o ascensiune fulminanta datorata, in primul rand, prezentei Armatei Rosii. Din pamant au rasarit peste noapte sute si mii de membri si simpatizanti. Pe de alta parte PCR avea un avantaj important: nu-si putea reprosa colaborarea la razboiul anti-sovietic, pe cand toate celelalte forte politice aprobasera recucerirea Basarabiei. Beneficiind de un complex de timorare al clasei politice romanesti, comunistii vor putea tine sub un tir de acuzatii permanente primele trei guverne post antonesciene.

de Voicu Hetel