Pe malul stâng al Siretului aproape de confluenţa cu râul Moldova, lângă actualul sat Gădinţi şi la 5 km de oraşul Roman e înălţată de către Ştefan cel Mare, la 1466, o fortificaţie din piatră. Faptul este consemnat într-un document datând din 15 septembrie 1466 când apare menţionat şi primul pârcălab al cetăţii, un anume Oancea.
Planul cetatii Romanului zidita de Stefan cel Mare
Istoriografia noastră o va consemna în general cu denumirea de Cetatea Nouă a Romanului. Motivul este acela că în apropiere mai existase o incintă fortificată construită în timpul domniei lui Petru I Muşat. Cetatea Veche a Romanului, spre deosebire de cea înălţată de Ştefan, era din lemn pe sistemul palisadelor (pari înfipţi în pământ) întărită cu valuri de pământ şi înconjurată de un şanţ adânc, având forma unei potcoave. Situată pe un platou pe locul în care astăzi este grădina zoo din Roman, cetatea îşi pierduse cu totul importanţa la începutul domniei lui Alexandru cel Bun fiind abandonată.
Cea de-a două denumire a cetăţii, pe care însă nu o să o prea întâlniţi din motive pe care vă las pe voi să vi le imaginaţi este Smederova sau Smederovo. Aşa apare Romanul menţionat în vechile documente. Aici se organiza în vechime un mare târg, în ziua de 26 octombrie, de sfântul Dumitru. Forma populară românească a sărbătorii este Sânmedru şi derivă din latinescul Sanctus Demetrius, în timp ce forma slavonă e Smederovo. Denumirea se datorează probabil şi bisericii cetăţii, ea purtând hramul sfântului Dumitru.
În documentele medievale, Romanul ce datează din ultimii ani ai veacului al XIV-lea nefiind mai vechi decât fortificaţia, mai este numit şi Târgul de Jos, el fiind reşedinţa Ţării de Jos.
În tradiţia locală se mai vorbeşte şi de o altă denumire a cetăţii cu pronunţat iz geto-dacic: Smirodava. O stradă aflată în oraşul Roman poartă de altfel chiar această denumire. Este însă doar o deformare ulterioară a denumirii de rezonanţă slavonă şi nicidecum nu este vorba de cine ştie ce veche aşezare dacică cum ar putea crede unii. Cel puţin până în momentul de faţă, cercetările arheologice nu au evidenţiat în nici un fel acest lucru.
Cetatea Smederova se deosebeşte de majoritatea cetăţilor moldoveneşti prin faptul că nu se află la înalţime faţă de posibilii asediatori, ci este construită pe plan drept. Este o construcţie puternică în plan stelat, cu ziduri de piatră prevăzute cu şapte turnuri circulare. Zidurile groase de 4 metri erau înconjurate cu un şanţ de apărare pavat cu lespezi de piatră. Până la 1475, fortificaţia era una dintre cele mai importante construcţii de acest gen din Moldova, un avanpost extrem de important în drumul spre cetatea de scaun a Sucevei.
Cetatea Smederova va fi distrusă pentru prima dată de turci tot în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ca urmare a campaniei din anul 1476. Pentru Moldova acesta este un an fatidic. După marea victorie de la Podul Înalt din 1475, otomanii se întorc în anul următor pentru a-şi lua revanşa. Bătălia decisivă avea să se dea la Valea Albă (Războieni) loc în care va pieri toată floarea boierimii moldoveneşti. Mai multe cetăţi ale Moldovei între care şi Smederova vor fi incendiate de moldoveni pentru a nu fi asediate de năvălitori. Ştefan cel Mare nu credea că poate să se apere cu succes împotriva unei oştiri precum cea otomană în număr de peste 150.000 de soldaţi într-una dintre cetăţile sale. Acestea, între ele numărându-se desigur şi cea a Romanului, erau de mici dimensiuni chiar şi pentru o armata de numai 10.000 de oameni precum cea a domnului Moldovei. Xenopol scria că fortificaţiile Moldovei erau mai mult nişte castele decât nişte cetăţi (Istoria românilor din Dacia Traiana vol2, pg. 304)
Cetatea este din nou refăcută în anul 1478, iar Ştefan cel Mare construieşte noi turnuri de formă circulară şi unul rectangularar pe latura sudică. Şanţul de apărare ce înconjura cetatea avea o lăţime cuprinsă între 30 şi 60 m fiind umplut cu apă obţinută prin devierea Siretului.
Sfârşitul Cetăţii Romanului sau al Smederovei avea să vină în anul 1675. Nu s-a întâmplat după cum aţi putea crede în urma unei lupte, ci a fost dărâmată chiar de moldoveni. Domn al Moldovei în acea vreme era Dumitraşcu Cantacuzino. Acesta se va supune cererii osmanlâilor şi va dărâma la două veacuri după marea izbândă a lui Ştefan cele mai importante fortificaţii moldoveneşti între care Cetatea Neamţ şi Cetatea Sucevei. Iată şi relatarea acestui eveniment lăsată de Neculce din care reiese că în bună tradiţie românească de a ne ploconi în faţa a tot ceea ce vine dinafară, cetăţile ni le-am dărâmat mai mult pentru a ne arăta cât mai supuşi, decât dintr-o dorinţa expresă a sultanului.
“Scris-au atunce vizirul la Dumitrasco-vodă, ieşind nemţii din cetăţile Ţărâi Moldovei, să triimită să le strâce toate, că altă dată să nu mai vie oşti să intre într-înşale. Aşè se voroveşte, că mai mult sfatul şi-ndemnatura lui Dumitrasco-vodă au fostu decât voia vizirului. Triimis-au Dumitrasco-vodă pe Panaitachii uşerul Morona c-un agă turcu, pentru să strâce cetăţile, şi cu alţi boieri.” (Neculce, Capitolul VI)
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a fortificaţiilor înălţate de Ştefan cel Mare dispăruseră. Oamenii din comuna Gădinţi foloseau bolovanii rămaşi din vechile ziduri ca să-şi ridice garduri şi cocioabe, în timp ce o mare parte din materialul de construcţie fusese folosit pentru ridicarea conacului boieresc din localitate. Aşa se face că în acest moment din ruinele cetăţii nu a mai rămas de văzut mare lucru. Cele mai multe informaţii ne-au parvenit ca urmare a amplelor săpături arheologice efectuate în zonă între anii 1962-1967 de către specialiştii muzeului din Roman împreună cu o echipa de la Bucureşti, care au dus la dezvelirea fundaţiilor cetăţii. S-a putut astfel determina traseul zidului împrejmuitor, al şanţului de apărare şi a fost identificată aşezarea uneia dintre porţile principale. Tot cu acest prilej, arheologii au infirmat una dintre cele mai răspândite legende urbane cu privire la cetate. Potrivit acesteia, un tunel secret care lega cetatea de Episcopia Romanului ar fi existat în vremurile ei de glorie. Pe aici cei asediaţi puteau să scape în cazul unui asediu prelungit. Mitul tunelului secret pare să fi pornit în opinia mea de la galeriile subterane care brăzdau Romanul, construite în secolele XVIII-XIX în apropierea Episcopiei. Pe aici negustorii îşi transportau mărfurile dar serveau şi ca loc de depozitare, în interiorul galeriilor existând o temperatură constantă.
În momentul de faţă există o serie de propuneri iniţiate de fostul director al muzeului din Roman, Vasile Ursachi cu privire la refacerea acestei cetăţi considerată de unii specialişti drept cel mai important monument de arhitectură militară din secolul al XV-lea de pe teritoriul Moldovei. Din păcate însă lucrurile merg ca la noi în România. Până nu demult în perimetrul cetăţii, ţăranii cultivau nestingheriţi porumb, fonduri pentru lucrări nu există, iar când s-a pus problema defrişării zonelor în care natura îşi făcuse loc, singura soluţie care le-a venit în minte autorităţilor locale a fost incendierea care din fericire nu s-a efectuat.
Bibliografie
***, Smirodava – De fapt … Smederova, în Magazin istoric, an IX, nr. 11, 1975
Ion Neculce, “Letopiseţul Ţării Moldovei”
Florian Petrescu, “Cetatea de la Gadinti – Roman (sau Cetatea Nouă) în Oameni de seama din istoria românilor, vol. 2, Editura Verus, Bucureşti, 2007, pg. 73-74
Vasile Ursachi, Roman, Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977
Vasile Ursachi, Monografia Muzeului de istorie din Roman, Grafit, Bacău, 2007
de Voicu Hetel
Comments are closed.