interviu cu criticul de teatru Victor Parhon pe marginea spectacolului Prostii sub clar de luna de Teodor Mazilu
Concluzii dupa premiera “Urmuz” de vineri seara este un articol semnat de Suzan Mehmet aparut in ziarul tulcean “Acum”, in data de luni 13 decembrie 1999.
Sfarsitul saptamanii trecute a fost marcat de un eveniment cultural deosebit de important intamplat “cetatii” intru emotionare artistica si destindere. Teatrul “Urmuz”, primul teatru profesionist, infiintat in cadrul Centrului Artistic Judetean, a aparut in atentia publica (pe scena Casei Tineretului) cu premiera spectacolului “Prostii sub clar de luna” a lui Teodor Mazilu. Regizat de Ion Dore si avandu-i in distributie pe actorii Veronica Gheorghe (in rolul Ortansei), Rodica Bistriceanu (Clementina), Valentin Ghibaltovschi (Gogu), Vitalie Ursu (Emilian), Dana Vitcu (Vasilica), Catalina Cristea (mama Ortansei) si Voicu Hetel (tatal Ortansei), spectacolul de vineri seara a insemnat, in acelasi timp, un examen pentru actori si pentru publicul tulcean.
Daca la capitolul actor-spectacol dreptul de-a aprecia prestatia trupei si viziunea regizorala revine criticii, ne rezervam competenta de-a da o nota proasta unei anumite parti a publicului prezent la premiera, care a incalcat cele mai elementare reguli ale bunului simt. Suprapuse peste efortul actorilor de-a da, printre emotiile firesti, ceea ce puteau da mai bun la aceasta premiera, atitudinea deranjanta a celor care n-au inteles ca teatrul inseamna in primul rand civilizatie, ne-a lasat un gust amar, de arta pangarita.
Sperind intr-o revizuire a acestor neplacute iesiri conjuncturale, vom reveni la partea esentiala a lucrurilor, consemnind parerea criticii, exprimata destul de elocvent la adresa “momentului” de directorul Centrului National de Conservare si Valorificare a Traditiilor, criticul Victor Parhon.
“Imi amintesc ca bunul meu prieten, Dinu Sararu, imi spunea intr-o zi ca gresesc zicind ca Romania este tara tuturor posibilitatilor. Aia-i America. Romania este tara in care se poate orice, ceea ce este cu totul altceva. Si ca dovada ca este chiar aceasta tara, paradoxal, in situatia in care majoritatea teatrelor din Romania trec prin dificultati imense pentru a supravietui, la Tulcea asistam, iata, la deschiderea unui nou teatru. Lucru care, evident, nu poate decat sa ne bucure. Iar faptul ca acest inceput de drum se puncteaza cu o piesa a lui Teodor Mazilu este inca un motiv de satisfactie”.
Rep.: Pentru ca ati ajuns la piesa, cum vi s-a parut “la rece” aceasta montare?
Victor Parhon: Sigur, Mazilu este categoric un autor dificil, iar lucrul asta se simte in anumite imperfectiuni ale spectacolului. Dar cred ca asta nu trebuie sa ne intunece bucuria ca se poate si ca niste oameni incearca sa nu dezarmeze si sa faca teatru, in aceste conditii ingrate de astazi. Un teatru pe care speram sa-l iubeasca si sa-l aprecieze intr-o mult mai mare masura si publicul tulcean. Din pacate, asa cum ati vazut, un anumit segment al publicului n-a fost nici macar la inaltimea spectacolului din aceasta seara. Este deranjant sa auzi taraitul asta continuu de telefoane mobile, usi trantite si unul sau doi oameni beti, vorbind in timpul spectacolului. Nu trebuie uitat ca aceasta oferta culturala implica foarte mult suflet.
Rep.: Intr-un interviu anterior domnul Ion Dore ne vorbea despre o anume viziune asupra piesei. Cum ati gasit dumneavoastra aceasta varianta regizorala?
V.P.: Domnul Dore a incercat sa sintetizeze cumva piesa si s-o modernizeze, s-o vada ca pe un joc al unei trupe ambulante de ieri, de astazi si de maine. Insa nu totdeauna o experienta este suta la suta viabila. De pilda, localizarea unor tablouri ale piesei se face mult mai greu. De exemplu, tabloul carciumii. Si sigur, tratarea unor personaje cvasisimbolice sunt lucruri care nu se inteleg intotdeauna. De pilda, personajul Vasilica, are o parte de o ambiguitate prea mare ca sa poata fi perceputa si inteleasa foarte exact. Dar asa cum spuneam, dincolo de asemenea observatii si nu sunt singurele care se pot face, putem vorbi de un spectacol viabil si trebuie sa-l luam ca atare.
Rep.: Referindu-ne la actori si la jocul scenic, ne puteti da un “puls” al interpretarii acestora?
V.P.: Desigur, insa mult mai usor imi este sa vorbesc despre cei care n-au reusit sa intre in pielea personajelor. Sunt anumite scene in rolurile lui Gogu si al lui Emilian, in care accentul moldovenesc al actorilor e realmente suparator. Mi s-au parut mai bune fetele, dar m-a dezamagit tratarea lui Gogu. E foarte adevarat ca acest rol este dificil si nici nu putem uita ca marii actori de odinioara, de pilda Octavian Cotescu i-au dat acea stralucire extraordinara si realmente spectaculoasa, cum este cea din montarea regizorului Lucian Pintilie, din 1962 pe scena Teatrului Bulandra in spectacolul de debut al lui Teodor Mazilu. Insa este foarte bine ca dupa atatia ani se joaca Mazilu si la Tulcea si n-am nici o indoiala ca daca va exista dorinta organelor judetene de-a avea un teatru serios, daca trupa isi va face in continuare datoria si daca va reusi sa creasca in timp un public de teatru, atunci aceasta seara de inceput o sa-si arate roadele peste ani.
Si poate ca asta e lucrul cel mai important. Teatrul ne poate ingandura, ducem astazi o lipsa acuta de ingandurare. De aceea mi se pare potrivit sa spun ca el este pentru noi o sansa in plus si e bine sa nu ne-o refuzam”.
