Cyperus Alopecuroldes, planta din care se obtinea papirusul regal
Vreme de 5000 de ani, papirusul a fost utilizat în Egipt ca suport pentru scriere. Succesul de care se bucura această invenţie era atât de mare încât, papirusul era exportat pe scară largă în tot bazinul mediteraneean şi chiar mai departe, un fragment de papirus fiind descoperit chiar şi în ţara noastră în anul 1959. Modul său de fabricaţie era un secret bine păstrat iar faraonii instituiseră monopol de stat asupra producerii sale.
Înainte de toate, trebuie spus că papirusul este numele unei plante ce putea fi întâlnită în antichitate în Egipt, Sudan, Ciad, Etiopia şi în alte ţări din Africa centrală. Planta este denumită de băştinaşi uadj, adică verdeaţă sau tinereţe. Cei care o denumesc papyros sunt grecii. Se presupune că este o transpunere a expresiei “pa-pero” care înseamnă în egipteană “cel regesc” sau “cel al palatului”. Expresia se referă, după cum v-aţi dat seama, la faptul că producţia de hârtie din papirus era monopol de stat şi doar palatul avea dreptul să o producă. Din cultivarea papirusului se obţineau două recolte pe an, dar în Egipt, specia existentă acolo, graţie şi Nilului, asigura o recolta odată la fiecare 40 de zile. In loc de doua recolte, vechii egipteni puteau obtine, asadar, nu mai putin de noua. Sa mai zica cineva ca Egiptul nu este un dar al Nilului dupa cum ne-a lasat scris in istoriile sale chiar Herodot. Pentru producerea papirusului se foloseau cel puţin două tipuri de plante. Aşa numitul papirus regal întrebuinţat de faraoni şi de clasa sacerdotală era obţinut din Cyperus Alopecuroldes. O altă specie denumită Cyperus Ceperaceae, existentă în ţările vecine Egiptului era folosită pentru a produce aşa numitul papirus popular.
Pe foaia de papirus, scribii egipteni scriau pe o singura parte. Cand nu mai aveau nevoie de ele, papirusurile erau refolosite si in alte scopuri precum procesul de mumificare.
După recoltare, tulpina plantei, care măsura trei metri, era mai întâi decojită şi apoi tăiată în fâşii subţiri longitudinale de lungimea dorită. Timp de 6 zile erau păstrate în apă eliminându-se astfel glucoza şi alte substanţe solubile. Lamelele care deveneau astfel flexibile erau aşezate pe bucăţi de pânză din bumbac acoperită cu o altă bucată de stofă, în rânduri suprapuse numai câţiva milimetri la margini, pe orizontală şi pe verticală. Peste acest aranjament se punea o altă bucată de bumbac şi o altă bucată de stofă şi totul era vârât sub o greutate (ori presă) de 3 tone şi jumătate. Din cinci în cinci ore, stofa şi bumbacul erau înlocuite pentru a se asigura perfecta absorţie a umezelii. După alte şase zile, papirusul era gata şi numai bun pentru scris. Metoda a rămas neschimbată vreme de mii de ani, o descriere a acesteia regăsindu-se în scrierile lui Pliniu cel Bătrân.
Papirusul prezenta insa o serie de neajunsuri. In primul rand se putea depozita doar sub forma de sul. Daca putem proteja astazi o carte cu niste coperti sanatoase, ei bine, acum 4.500 de ani, egiptenii trebuiau sa fie foarte atenti cu materialul extrem de fragil. Un alt neajuns era reprezentat de faptul ca foile nu puteau fi cusute intre ele, cum se intampla in cazul unei carti.
Până în jurul anului 1000 d. Hr. hârtia obţinută din papirus a jucat un rol important, fiind înlocuită din secolul al X-lea de o invenţie a chinezilor: hârtia obţinută din celuloză.
Să nu credeţi însă că singura întrebuinţare a plantei era cea menţionată mai sus. Din ea se făceau mobilă, rogojini, coşuri, sandale, şorţuri ieftine, cutii, bărci, pânză pentru vele şi sfoară. Rădăcina plantei se folosea pentru a fabrica parfum şi medicamente.
La un moment dat, oricât ar părea de straniu, planta din care se obţinea papirusul dispare pur şi simplu din Valea Nilului. Oamenii nu mai au nevoie de ea după ce, odată prelucrată, vreme de mii de ani fusese un produs de bază pentru export.
În a două jumătate a secolului XX are loc un reviriment al interesului pentru Egiptul faraonic şi cultură egipteană. Autorităţile egiptene se trezesc brusc şi realizează ce comoară reprezintă trecutul ţării lor. Planta este importată din Sudan şi se reîncepe cultivarea ei în delta Nilului. În 1969 este înfiinţată Fundaţia Naţională de Cercetare a Papirusului, care, 8 ani mai târziu, după studii şi cercetări, reîncepe producţia de papirus după o pauză de 1000 de ani. Meritul redescoperirii vechiului procedeu al obţinerii hârtiei din papirus îi revine cercetătorului egiptean Mohamed El Kattan. Papirusul redevine astfel din anii ’70, un produs de export dar şi un suvenir numai bun de vândut zecilor de milioane de turişti care vizitează anual piramidele.
