Comandant al Academiei Militare de la West Point în 1919, posturi de comandă în Filipine și Statele Unite, șef al statului major al armatei între 1930-1935, comandant al forțelor din Extremul Orient din iulie 1941, sunt numai câteva din funcțiile deținute în cadrul armatei americane de acest general intrat în legendă. Printre meritele sale se numără rezistența în fața impetuoasei armate japoneze la Bataan și Corregidor până în mai 1942, și recucerirea insulelor Amiralității (februarie-aprilie 1944), Salomon și a Filipinelor. Douglas MacArthur devenise general la doar 38 de ani, în mare parte datorită calităților sale lider cu totul excepționale, fiind la acea vreme cel mai tânăr ofițer cu un rang atat de inalt din istoria Statelor Unite. Pentru a face o comparație, putem spune că MacArthur era corespondentul american al lui Erwin Rommel. Născut pentru a conduce, demn și încrezător în forțele proprii, hotărât dar binevoitor, acesta poseda o convingere aproape mesianică în destinul său divin de a da formă istoriei.
Douglas MacArthur avea în jur de 65 de ani când a pus piciorul pe pământ japonez in calitate de ocupant. Regimul impus de acesta este blând dar ferm, lipsit de accente revansarde sau brutalități. Puterile sale sunt atotcuprinzătoare și se bucură de un atât de mare respect, încât japonezii l-au poreclit “Ultimul Shogun”. Întreaga sa evoluție a fost un paradox. Pentru o națiune obișnuită să fie condusă cu mână de fier, generalul Douglas Macarthur reprezenta, cu siguranță alegerea optimă. Spiritul vizionar al generalului și modul direct de adresare i-au permis acestuia să găsească drumul potrivit spre inimă japonezilor de rând compensând astfel lipsa personalului calificat din anturajul său.
August 1945 MacArthur si flota americana in Goful Tokio in viziunea artistului Izumi Inoue
În ceea ce privește ocuparea militară a arhipelagului nipon de către aliați, aceasta nu s-a manifestat decât în teorie. Chiar dacă Macarthur era “Supreme Commander of the Allied Powers” (Comandant Suprem al Forțelor Aliate), China și Uniunea Sovietică nu au trimis niciodată trupe în Japonia. Forțe ale Commonwealth-ului britanic, mai exact contingente de englezi și australieni, nu au avut decât un rol limitat, cantonandu-se doar în vestul insulei Honshu, în câteva din cele circa 2800 de baze militare. În practică, totuși, ocupația a fost, de fapt, aproape în exclusivitate o afacere americană, iar MacArthur a jucat rolul de maestru de ceremonii.
Sovieticii ar fi dorit o împărțire a Japoniei în zone de ocupație după modelul Germaniei, dar s-au lovit de intransigența aliaților, ceea ce explică până la urmă absența fie ea și simbolică a Armatei Roșii. La cererea reprezentantului acestora ca Hokkaido și insulițele din jur împreună cu o bună parte din Honshu să revină Moscovei a venit replica acidă a lui MacArthur. De ce ne irosiți timpul cu cererile astea ridicole? Eu sunt Comandantul Suprem aici. Dacă te mai aud o singură data, în loc să te expediez la Moscova te închid la Sugano. Ai priceput? Chiar și Stalin se plângea că reprezentantul său la Tokio este tratat ca o mobilă de către proconsulul american MacArthur, care nu îl consulta în nici o privință. Obsesia rușilor de a obține o zonă de control în Japonia sau de a avea măcar un cuvânt de spus în organizarea postbelică a acesteia este oarecum justificată. Teama unei posibile agresiuni într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat din partea acestui inamic tradițional în Extremul Orient, l-a determinat pe Stalin să facă presiuni pe lângă Truman pentru a obține avantaje similare celor dobândite deja în Germania.
Rolul esențial în creionarea portretului noii Japonii îi revine, în primul rând, lui MacArthur dar și unor specialiști pe deplin familiarizați cu realitatea din teren de la Departamentul de Stat al Statelor Unite. Oameni precum Hugh Burton sau George Blakeslee par să fie responsabili de trasarea politicilor de ocupație. Macarthur a dovedit siguranță și iscusința de artist al organizării, calități care i-au captivat pe japonezii confruntați cu necunoscutele unui regim de ocupație militară. Considerat adesea ca un conservator în politică, generalul, deși a acționat într-o manieră autoritară, a lansat programe liberale supuse toate autorității constituționale. La sfârșitul ocupației, Japonia avea un guvern democratic, în plină activitate și o economie în redresare rapidă.
Mai târziu, după ce misiunea sa din Japonia fusese dusă la bun sfârșit, în timpul războiului din Coreea, geniul sau militar a ieșit din nou în evidența. Acțiunea fulgerătoare de debarcare la Inchon a răsturnat o situație ce părea pierdută prin capturarea a aproape jumătate dintre soldații comuniști și recucerirea teritoriilor pierdute. Intervenția în conflict a comuniștilor chinezi a complicat lucrurile și mai mult, ajungindu-se în final la propunerea încheierii păcii tot pe linia paralelei 38. Soluția nu era agreata de MacArthur care într-o proclamație ce avea toate aparențele unei puneri în gardă a Beijingului cerea ferm: acceptați armistițiul la paralelă 38 sau vom muta războiul în Manciuria. Truman avea nevoie de o pace fără învingători și învinși și a ales să se disocieze de turbulentul său proconsul revocindu-l. Astfel, în aprilie 1951, în toiul unor mari dezbateri politice și populare lui MacArthur i s-a luat comanda, lunga sa carieră încheindu-se într-o controversă politică majoră. La aceasta a contribuit, cu siguranță, și faptul că în diferite interviuri acordate în luna decembrie, generalul acuza în mod public administrația că oprindu-l de la un atac nelimitat asupra Chinei îi crează un handicap enorm.
În Statele Unite, generalul beneficiază de un prestigiu enorm. Întors acasă, întreprinde un tur al marilor orașe nord-americane fiind întâmpinat pretutindeni de mulțimi entuziaste. Momentul său de glorie are loc într-o ședință comună a Congresului din 19 aprilie 1951, când va susține un memorabil discurs. Cu această ocazie el declară citând dintr-o veche baladă că: “foștii soldați nu mor niciodată, ei doar se pierd în zare”.
BIBLIOGRAFIE
Hanneman Mary L. Japan faces the world 1925-1952, Pearson Education Limited, 2001
Henshall Kenneth G. O istorie a Japoniei De la epoca de piatra la superputere, Editura Artemis, 2002
Isoi Gijin We had those occupation blues, Japan & The Americans, R&E Publishers, Saratoga, California, 1988
Warshaw Steven Japan Emerges, Diablo Press, 1996
Fontaine Andre Istoria razboiului rece, Editura Militara vol. II, III, 1992
Parish Thomas Enciclopedia razboiului rece, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti 2002
Squires Vernon C. Landing at Tokio Bay, in revista “American Heritage”, August-September, 1985
de Voicu Hetel
Comments are closed.