Partidele de stanga, sustinatoare ale miscarii muncitoresti au avut intotdeauna o influenta neglijabila asupra vietii politice din Romania. Motivele pentru care ideile de stanga nu au avut ecou sunt complexe.
Pe de o parte bazinul electoral este extrem de redus, Romania fiind departe de ceea ce se cheama o tara industrializata. La inceputul secolului XX, cea mai mare parte a populatiei se ocupa cu agricultura, este traditionalista, conservatoare si religioasa. Ideile socialiste prinsesera totusi radacini. Inca de la sfarsitul secolului al XIX, se conturase chiar si o intelighentie, asa numita grupare a “generosilor”, care avea sa fie insa, curand absorbita de liberali. Acest socialism umanitar avea sa dispara odata cu victoria bolsevica din Rusia. Socialismul romanesc avea sa ia, in curand, o turnura antinationala ca urmare a influentei crescande asupra sa a ideilor leniniste. “Pentru Lenin si tovarasii sai, Romania era un stat imperialist, multinational apartinand cordonului sanitar antisovietic”[1].
Cristian Rakovski militant socialist şi apoi comunist de origine bulgara
Dintre socialistii romani implicati in actiuni revolutionare in aceasta perioada, Cristian Rakovski, pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev (1873-1941), se va identifica cel mai mult cu destinele revolutiei sovietice reusind sa creeze un curent de ostilitate fata de monarhia romana, in randul muncitorilor de la Iasi. Actiunea in forta a socialistilor, ce viza sistemul politic roman a fost demonstratia din 13 decembrie 1918 a muncitorilor tipografi.
Comunismul sovietic va organiza o formula mai larga de control a partidelor socialiste europene prin intermediul Internationalei a III-a. Subordonand toata miscarea socialista europeana, bolsevicii urmareau exportarea revolutiilor in spatiul european, mai cu seama in partea orientala. Pentru socialistii romani, aderarea la Internationala a III-a comunista va deveni o problema de principiu politic si ideologic, nu numai organizatoric. Conducatorii Internationalei,Lenin, Zinoviev, Buharin s.a. considerau ca partidele socialiste trebuie sa adere fara conditii la aceasta organizatie supranationala. In consecinta, social democratilor romani li se cerea supunere fara conditii in fata directivelor de la Moscova. Ca urmare a acestui fapt, Partidul Social Democrat a iesit fractionat din primul razboi mondial.
Mai mult,bolsevicii nu vedeau deloc cu ochi buni alipirea provinciilor istorice, desprinse din Rusia Tarista si din Imperiul Austro-Ungar, la Romania. Participarea unor lideri socialisti precum Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Constantin Popovici, Leon Ghelerter la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia si aderarealor fara rezerve la infaptuirea Romaniei Mari avea sa starneasca mania noilor stapani de la Kremlin, astfel incat, cu ocazia aderarii socialistilor la Komintern, s-a cerut excluderea lor de catre acelasi Rakovski, sprijinit de Zinoviev. Romania era catalogata drept stat imperialist, iar unirea cu Transilvania, o actiune contrarevolutionara, ostila clasei muncitoare.
In interiorul stangii romanesti se vor constitui trei orientari politice. Prima dorea afilierea fara conditii la Internationala a III-a si transformarea organizatiei in partid comunist. A doua grupare ar fi dorit afilierea in conditiile in care socialismul romanesc si-ar fi pastrat autonomia interna. Cea de-a treia orientare, zisa de dreapta, se opunea categoric Internationalei, considerand ca socialismul trebuie sa evolueze in functie de realitatile sociale, politice, culturale sieconomice din Romania. Toate cele trei curente s-au confruntat la Congresul general al Partidului Socialist de la Bucuresti din 8-12 mai 1921. Consecinta a fost o ruptura definitiva in interiorul socialismului romanesc. Apare o grupare radicala de comunisti ce dorea adoptarea intotalitate a ideilor Internationalei, mai ales “principiul determinarii pana la despartirea de statul national”. Istoriografia comunista avea sa considere evenimentul drept Congresul I al PCR.
Delegatii la congres care au votat afilierea fara rezerve au fost arestati si implicati in “procesul din Dealul Spirii”. Acest proces a fost considerat un moment de afirmare publica a pricipiilor comuniste in societatea romaneasca, stanga gasind in acea perioada suficient sprijin in randurile intelectualilor din Romania. Ulterior, prin Decretul regal din 4 iunie 1922, grupul format din 271 de comunisti a fost gratiat.
In octombrie 1922, la Ploiesti, cu ocazia celui de-al doilea congres, comunistii vor pune bazele institutionale ale Partidului
Gheorghe Cristescu, primul secretar general al PCR
Comunist Roman. S-a incercat si rezolvarea unor probleme ramase in urma primului congres precum statutul partidului si desemnarea unor structuri de conducere. Primul conducator al comunistilor romani a fost desemnat Gheorghe Cristescu. Acesta, dovedind o mai mare apropiere de traditia independentei socialismului romanesc, va intra repede in conflict cu conducerea de la Moscova. In 1924, el avea sa fie schimbat cu Elek Koblos, mult mai flexibil in fata instructiunilor Cominternului. Gheorghe Cristescu a fost de altfel si singurul conducator al Partidului Comunist Roman cu origini pur romanesti pana la venirea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, doua decenii mai tarziu. In acest rastimp, destinele comunistilor romani au fost ghidate de reprezentanti ai unor minoritati nationale, pentru care fiinta nationala a statului roman nu prezenta nici o importanta.
Conform statutului adoptat cu ocazia celui de-al doilea congres, putea deveni comunist oricine adera la pricipiile partidului si la cele ale Internationalei a III-a. Organizarea partidului pe celule dovedea starea de provizorat organizatoric, dar si starea de semiconspirativitate in care isi desfasura activitatea. Organul de presa se numea “Socialismul”, toti membrii trebuind sa fie abonati. Linia politica impusa de Moscova, la care Cristescu aratase destule rezerve, prevedea actiuni anarhice si antistatale la adresa Romaniei. In 1924, partidul comunist a organizat, cu sprijinul unor activisti din URSS, actiuni secesioniste in cateva targuri din sudul Basarabiei. Se demonstra astfel, ca prin activitatea pusă în slujba revolutiei mondiale, in realitate a Rusiei Sovietice, comunistii si Partidul Comunist din Romania erau nişte mercenari sub steag strain. Interventia rapida a politiei si jandarmeriei, precum cea de la Tatar Bunar, a facut ca actiunea comunistilor, ce viza desprinderea unor regiuni din Romania, sa aiba un esec total.
Raspunsul autoritatilor la activitatile comuniste a fost pe masura, impotriva acestora dezlantuindu-se o adevarata prigoana. Putinii comunisti erau fie arestati, fie agenti ai Sigurantei, fie compromisi, precum reprezentantul Internationalei a III-a la Bucuresti, “Constantinescu, care ar fi cazut in patima betiei si ar fi tocat o groaza de bani”[2]. Racovski, intr-un document din arhiva Cominternului isi exprima, de altfel parerea, ca URSS ar trebui sa mai astepte un deceniu pentru ca populatia de la orase si sate sa se proletarizeze inainte sa poata spera la constituirea unei organizatii solide comuniste. La 11 aprilie 1924 Partidul Comunist Roman isi inceta activitatea legala si intra in clandestinitate, odata cu adoptarea de catre guvernul roman a “Legii Marzescu”. Marea majoritate a simpatizantilor de stanga si a socialistilor din Romania au respins afilierea la Internationala Comunista preferand sa desfasoare o activitate politica in cadrul structurilor democratice si diferentiindu-se de comunisti.
de Voicu Hetel
[1]Vladimit Tismaneanu; Fantoma lui Gheorghiu-Dej; Humanitas, 2008, p.36
[2] Marius Oprea; Copilaria comunismului romanesc; Dosarele Istoriei, An.VII, nr.4, 2002, p.43
