Originile teatrului se pierd în timp. Manifestări primitive, fără preocupare artistică conștientă, fără o acțiune dramatică propriu-zisă, erau strâns legate de etape ale muncii și de practica religioasă. Omul vechi trăiește înconjurat de forțe pe care nu le înțelege și pe care încearcă să le îmbuneze. Lucrurilor și fenomenelor naturii le sunt atribuite imaginea unor zeități atotputernice pentru îmbunarea cărora se aduc jertfe și se organizează diverse ceremonii sacre. Manifestări diverse se organizau și în legătură cu muncile câmpului, în special primăvara, când începeau însământările și toamna, la culesul recoltei. Din aceste forme embrionare a putut evolua mai târziu teatrul.
Teatrul în Grecia antică
Teatrul este creația grecilor și își are originea în “serbarile dionisiace”. Marea adorație de care avea parte în cetățile grecești, zeul vinului, Dionisos, a făcut că teatrul să dobândească vitalitate și o largă răspândire în epoca elenistică. Cele mai răspândite dintre serbarile dionysiace erau “Marile Dionisii”, care aveau loc la începutul primăverii. Ele au fost instituite, inițial, în Atena, din porunca lui Pisistrate (534 i.Hr), care a căutat să opună o sărbătoare populară uneia deja existente, dar de factură aristocratică: “Panatheneele”. Din aceste manifestări, datând de la începutul secolului al VI-lea i.Hr., au evoluat primele forme de teatru.
Teatrul lui Dionysos Eleutheresus secolul V i.Hr.
Cum arăta un teatru în Grecia antică?
Cu șase secole înainte de Hristos, în Elada, se organizează primele spectacole pe scene improvizate langă coamă de deal, ori o colină, împrejmuite cu trepte din lemn. Unui anume Tespis îi este atribuită reprezentarea primei tragedii, cam în jurul anului 530 î.Hr. Primele teatre construite din piatră în stil amfiteatru, datează de prin secolul IV î.Hr. Cel dintâi amfiteatru datează din sec V î.Hr. Unul dintre cele mai mari se afla la Megalopolis, putând găzdui peste 15.000 de spectatori. Teatrele grecești existente în majoritatea orașelor și coloniilor întemeiate de aceștia aveau dimensiuni impresionante pentru antichitate putând fi lesne comparate cu stadioanele de fotbal din zilele noastre. Cele mai mari teatre erau cele din Atena, Efes și Epidaur și puteau găzdui între 20 și 40 de mii de spectatori. De multe ori statul acordă ajutoare celor mai săraci dintre cetățenii săi pentru a putea participa și ei la spectacole. Democrația ateniană a acordat teatrului o importanță atât de mare încât, ne spune Platon, mai în glumă mai în serios, în Atena domnea teatrocratia.
Nașterea tragediei și comediei
Femeile puteau asista la spectacole
După cum se știe, piesele de teatru vizionate de greci erau de mai multe feluri feluri: comedii, drame satirice și tragedii.
Prima apărută a fost tragedia. La marile serbări dionisiace, un moment important era ceremonialul de aducere a sacrificiilor catre zei. Din mulțimea participantă s-au detașat o serie de personaje îmbrăcate în țapi ce simbolizau satirii, prietenii lui Dionisos. Primul personaj al teatrului a fost corul format din acești satiri, care intonau în cinstea zeului imnuri ditirambice . Tragedia, după spusele lui Aristotel, își trage originea de la autorii de ditirambi, iar comedia de la autorii cântecelor falice.
Din cor s-a detașat, mai apoi, povestitorul sau protagonistul care intervenea cu un text narativ și așa a apărut dialogul. Primul protagonist s-a numit Thespis. In cadrul primului concurs de dramă organizat de Pisistrate, acesta a ieșit caștigător.
Cei mai importanți dramaturgi ai grecilor au fost Eschyl, Sofocle și Euripide ale căror opere, prin forța și profunzimea mesajului continuă să fie montate cu succes în zilele noastre, oriunde există un teatru. În această perioadă de început a teatrului scena, decorurile, totul era de o mare simplitate. Mai târziu, sub influența romană, spectacolele au devenit tot mai grandioase iar grecii au încetat să mai scrie piese frumoase preferând să construiască teatre grandioase.
Comedia a apărut ceva mai târziu, având la origine tot elemente ce țin de celebrarea zeului vinului. La momentul culesului viei ,după ceremonia de la altarul lui Dionisos, începea o sărbătoare veselă în care oamenii străbăteau satele înveșmântați caraghios cu fețele acoperite de măști sau mânjite. Se cânta, se dansa, se spuneau obscenități de tot soiul și la adăpostul măștii, cei bogați, oamenii cu influență ai cetății erau luați în derâdere. Aceste manifestări erau numite de greci comos, de unde ar veni, după câte se pare, termenul de comedie. Comos se poate traduce ca orgie, însă am întâlnit și varianta comos = ospăț. Cel mai important autor de comedii din lumea greacă a fost, fără îndoială, Aristofan.
Tragediile se jucau, de regulă, dimineața, în timp ce comediile erau reprezentate după ora prânzului. Odată cu lăsarea întunericului se încheiau și spectacolele, lipsa unui sistem eficient de iluminat făcând imposibilă vizionarea spectacolelor. Între autorii dramatici aveau loc adevărate competiții care se întindeau pe durata a trei zile și în care erau prezentate comedii, drame satirice și tragedii. În cadrul acestor gale, publicul grec urmărea mai multe piese în aceeași zi, iar un juriu o alegea pe cea mai bună, autorul ei fiind premiat. La început, premiul avea doar o valoare de simbol, rolul său fiind acela de a spori, mai mult, prestigiul dramaturgului. Autorii de tragedii câștigau un țap, căci în grecește cuvântul tragos de unde-și trage numele acest gen teatral, înseamnă țap. Autorii de comedii primeau un burduf de vin dacă erau desemnați învingători. Cu timpul, dramaturgii au început să fie răsplătiți și în bani, această onoare ajungând să fie extinsă și asupra celor mai buni actori. Publicul care de multe ori asista la adevărate reprezentații maraton întinse pe durata a mai multor ore, se ospăta la față locului. Aristotel ne spune că în felul acesta își manifestau spectatorii nemulțumirea și uneori se întâmpla ca la o piesă proastă aceștia, de pe treptele de piatră, să azvârle în scenă cu ce găseau în coșurile lor de merinde, mai un măr, mai o pară, mai un ou etc. În asemenea cazuri piesa aflată în desfășurare era înlocuită cu alta.
Teatrul Epidaur sec IV i. Hr.
Actorii
Actorii erau prețuiți de atenieni. Aceștia aveau o serioasă pregătire profesională, erau preocupați să-și cultive vocea, să cânte, să danseze, să declame, să-și păstreze suplețea și înafara scenei să aibe o moralitate desăvârșită. Actorii purtau măști care evidențiau mai bine caracteristicile personajelor interpretate. Pentru a da impresia de măreție miilor de privitori, purtau sandale cu talpă foarte groasă numiți coturni, care îi făceau să pară înalți. Femeile nu puteau fi actrițe, personajele feminine din piese fiind interpretate tot de bărbați.
Din rândul actorilor au ajuns până la noi numele a câtorva dintre ei. Calipide a excelat în interpretarea pieselor lui Eurypide în a două jumătate a secolului al V-lea i.Hr. Teodor și Polus s-au remarcat interpretând tragediile lui Sofocle. Alți mari actori ai antichității au fost Archelaos, Cleandros, Mynnios, Cleindenides, Tleopolemos ș.a. Despre Eschil, Sofocle și Aristofan se spune că ar fi fost interpreți excelenți ai pieselor scrise chiar de ei.
Bibliografie
Florin Faifer “Incursiuni in istoria teatrului universal”, Timpul, Iasi, 2010
Remus Mihai Feraru “Sarbatori dionysyace in cetatile grecesti din Pontul stang” in Revista Pontica nr. 37-38, 2004-2005, pg. 239-252
Robert Flaceliere “Viata de toate zilele in Grecia secolului lui Pericle”, Editura Eminescu, 1976
Prof. Dr. Octavian Gheorghiu “Istoria teatrului universal”, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1963
de Voicu Hetel
