Japonia la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial

Detonarea celor doua bombe atomice la Hirohima si Nagasaki au incheiat cel de-al doilea razboi mondial. Japonia pregatita si indoctrinata sa nu cedeze nici o palma de pamant fara lupta s-a prabusit in cateva zile. Pana la incheierea tratatului de pace separat dintre S.U.A. Marea Britanie si Japonia si a “Tratatului de securitate” (8 septembrie 1951, reinnoit la 19 ianuarie 1960), Japonia se afla sub regimul de ocupatie al trupelor nord-americane. Timp de sase ani suveranitatea ii este suspendata, pierde dreptul de a mai avea o politica externa, in timp ce politica interna ii este dictata. Era pentru prima data in indelungata sa istorie cand arhipelagul Yamato intra sub dominatia militara a unei puteri straine.

Japonia anului 1945

Ziua cea mai lunga a Japoniei s-a incheiat pe 15 august 1945, la ora 12 odata cu mesajul radiodifuzat al imparatului Hirohito. Japonezii il auzeau pentru prima data pe suveranul lor. Dupa ultimele acorduri din Kimigayo, imnul national, acestia ascultara consternati mesajul ce anunta capitularea in fata dusmanului. Suveranul explica in cateva cuvinte compatriotilor ca orice rezistenta era inutila pentru ca “situatia razboiului a evoluat nu neaparat in avantajul Japoniei, in timp ce tendintele generale din lume s-au intors toate impotriva interesului nostru”. Mandria recunoscuta a niponilor si teama ca multi dintre acestia ar putea fi tentati sa-si faca seppuku l-a determinat, probabil sa incheie cu cuvintele: “Dar inaintea implacabilei necesitati a orei si a destinului suntem decisi sa ne pregatim calea pentru o mare pace, pentru toate generatiile ce vor veni, acceptind inacceptabilul si suferind intolerabilul.” [1] Cu toate ca un numar de aproximativ 500 de lideri militari fanatici, din armata si marina, s-au sinucis simtindu-se umiliti, marea masa a populatiei a acceptat capitularea fara proteste.

Sfarsitul razboiului a insemnat nu numai pierderea tuturor achizitiilor teritoriale, disparitia armatei, distrugerea totala a economiei, dar si pierderea reputatiei sale pe plan international. Teritoriile obtinute prin forta, cum sunt cele obtinute la sfarsitul razboiului sino-japonez din 1894-1895, au fost restituite. Se pierdeau resurse naturale vitale pentru economie, in schimb au disparut cheltuielile substantiale cu coloniile pe care alte mari puteri coloniale le-au avut mult timp dupa aceea.

Nagato - ultimul mare vas de lupta nipon

Armata, marina si fortele aeriene au fost demobilizate in cateva luni. O parte din nave au fost luate de aliati, in timp ce alte echipamente de razboi au fost distruse. In ce priveste flota, se poate spune ca din aceasta nici nu mai ramasese mare lucru de confiscat pentru ca 80% din ea zacea acumpe fundul oceanului. Ultimul mare vas de lupta, “Nagato” care fusese raportat in trei randuri ca scufundat se afla intr-o stare deplorabila cand a fost predat.

Atacurile aviatiei americane indreptate, cu precadere, impotriva zonelor puternic industrializate distrusesera orase intregi. In notele de drum despre calatoria sa in Japonia anilor 1946-1947, un reporter sovietic, K. Simonov vizitind la Kyoto resedintele unor shoguni si imparati ai Japoniei medievale remarca cu oarecare surprindere ca dintre marile orase ale arhipelagului nipon, doar vechea capitala impreuna cu Nara si Kamakura au scapat neatinse de bombardamentele aliate in timp ce Tokio zace in ruine. Starea jalnica a metropolei este remarcata si de primii militari aliati sositi in august ’45. Vernon C. Squires, loconetenent in marina Statelor Unite, relateaza in doua scrisori publicate patru decenii: “Mile intregi din orasele Yokohama si Tokio sunt complet rase, acoperite de cenusa, mai pustii ca desertul, presarate cu carcase de masinarii distruse si ruine arse. Sute si mii de cosuri vegheaza zona ravasita, inalte si albe asemeni unor fantome slabanoage, unde odata case de lemn umpleau locul. Cam asta e tot ce a mai ramas in urma bombardamentului de acum cateva luni. La inceput am fost surprins de ceea ce pareau sa fie mici adaposturi, ca niste custi de caini, inghesuite neindemanatec una in alta, facute din bucati de tabla ruginita sau alte materiale. Apoi am inteles ca erau case si ca in ele traiau oameni.” [2] Atunci cand primele trupe aliate aterizeaza la baza din Atsugi pe 28 august fara a intampina opozitie. Multi au ramas socati de dezastrul ce li s-a infatisat. In locul unei riposte violente au gasit o natiune “…pe jumatate moarta de foame, murdara si zdrentaroasa, care se uita la ei cu ochi goi, in timp ce marsaluiau pe strazile pline de praf si daramaturi. Uimitor, o parte din populatie parea chiar sa se bucure” [3]

O fresca a societatii japoneze postbelice in perioada ocupatiei americane ne-o ofera si lucrarea lui Gijin Isoi, “We had those occupation blues – Japan & The Americans”. Pentru a ilustra starea celor invinsi el foloseste o veche zicala autohtona: “Fara sotie, fara copii, fara distractie, fara bani, nici macar fara dorinta de a muri”. [4] Intr-o maniera foarte originala, autorul relateaza beneficiind de experienta personala despre diverse particularitati ale acelei lumi precum piata neagra sau relatiile cu ocupantul.

Japonia a pierdut in al doilea razboi mondial aproximativ 2 milioane soldati si ofiteri si 600 000 de civili. Orasele erau distruse in proportie de 40% iar un sfert dintre cladirile intreprinerilor industriale erau grav avariate de bombe. Se estimeaza ca in jur de 2,5 milioane de cladiri fusesera facute scrum, iar dintre acestea 750.000 se aflau in Tokio. Alte mari orase precum Nagoya si Osaka erau distruse in proportie de 75, respectiv 70%. Aceasta a facut ca productia industriala sa reprezinte numai 13,4% din cea a anului 1939. Yenul a intrat pe panta unei inflatii galopante iar lipsa totala a produselor de baza a dus la inflorirea pietei negre. Venitul national pe cap de locuitor ajunsese la 20 de dolari pe cap de locuitor. Pentru a preveni pericolul infometarii si al raspandirii bolilor, mari cantitati de alimente si medicamente sunt importate din Statele Unite si Australia

Din cauza lipsei locurilor de munca, jumatate din populatia urbana s-a vazut obligata sa se stramute in mediul rural. Din fostele colonii ale imperiului incep sa soseasca numerosi expulzati, dupa unele date parind sa fie vorba de circa 6 milioane. Cei mai multi niponi sunt repatriati fortat din Coreea si Taiwan. Daca in Taiwan cei care facusera colonizarea erau ingineri, doctori si profesori, nu acelasi lucru s-a petrecut in cazul Coreei, rebotezate Chosen, unde majoritatea japonezilor o formau politia si armata. Acestia au fost, fara indoiala, cei mai norocosi pentru ca cei capturati in Coreea si in Manciuria de armata sovietica au fost indoctrinati si inrobiti de acestia, iar despre soarta lor nu s-a mai aflat nimic niciodata. Repatrierea se petrece si in sens invers, adica din arhipelag inspre fostele posesiuni. In timpul razboiului barbatii coreeni, de exemplu, fusesera obligati sa se inroleze in armata japoneza sau sa lucreze in minele si fabricile din Japonia, aproape ca niste sclavi. Circa 600.000 dintre acestia au ales, totusi sa ramana in arhipelag formind cea mai importanta minoritate etnica. De atunci, amintirea acestei stapaniri brutale si-a pus amprenta asupra relatiilor dintre cele doua tari pana in prezent. Problema suprapopularii, care era una serioasa si inainte de razboi, devine astfel si mai grava.

Capitularea

Semnarea actului de capitulare

Actul capitularii neconditionate este semnat pe 2 septembrie la bordul cuirasatului Missouri, ancorat in golful Tokio. Momentul nu este lipsit de peripetii. Invitat sa semneze, ministrul de externe Mamoru Shigemitsu, se incurca cu palaria, manusile si bastonul, starnind mania amiralului Hasley. MacArthur este cel ce calmeaza spiritele, depasind penibilitatea situatiei. Urmeaza Umezu, apoi din partea americanilor, Nimitz si MacArthur. Cate un reprezentant al tarilor aliate, Australia, Canada, China, Franta, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Olanda si U.R.S.S. au ratificat documentul.

Aceasta prima interventie conciliatoare a noului stapan al arhipelagului se va dovedi definitorie pentru politica de intelegere intre invingator si invins, schitata de el in urmatorii ani. Nu era insa singura fapta demna de mentionat a generalui american din acea zi. Nici un discurs nu fusese prevazut, dar MacArthur le-a rezervat tuturor o surpriza. In prima sa cuvantare in calitate de nou stapan al arhipelagului, acesta celebreaza restaurarea pacii, repudiaza spiritul de neincredere, malitie si ura si face cunoscut faptul ca “in calitate de Comandant Suprem al Puterilor Aliate imi anunt cu fermitate telul ca, in traditia tarilor pe care le reprezint, sa imi indeplinesc atributiile cu justete si toleranta”. [5]

Nurenbergul Japoniei

Pe 11 septembrie, MacArthur a emis ordin de arestare pentru patruzeci de demnitari ai vechiului regim sub acuzatia de a fi comis crime de razboi. Aflind vestea fostul premier, generalul Tojo incearca sa se impuste, dar glontul ii trece milimetric pe langa inima. Konoye se dovedeste mai norocos, scapind de rusinea judecatii si condamnarii, pentru ca se sinucide luind otrava. In mai 1946 a debutat la Tokio procesul celor ce se facusera vinovati de crime de razboi. Tribunalul Militar International al Aliatilor, special creat, pentru Extremul Orient avea in componenta reprezentantii tuturor celor 11 tari victorioase. Dintre cei unsprezece judecatori care reprezentau Natiunile Unite, unul singur, Radhabinod Pal din India, era specialist in drept international. El i-a gasit pe toti cei acuzati ca fiind nevinovati.

Douazeci si cinci de personalitati marcante ale Japoniei militariste au fost aduse in fata justitiei sub diverse capete de acuzare cum ar fi: complotarea in vederea razboiului, instigarea la razboi, sau crime impotriva umanitatii. Toti cei judecati, au fost gasiti vinovati iar 7 dintre ei, inclusiv Tojo, au fost condamnati la moarte si executati prin spanzurare. Procesul s-a incheiat in noiembrie 1948.. Japonezii au considerat intotdeauna aceasta reeditare a procesului de la Nurenberg ca pe o “justitie a invingatorului”. Mai tarziu multora dintre cei inchisi le-au fost reduse pedepsele. Prin decapitarea varfurilor militarismului nipon era pus in practica punctul 10 al declaratiei de la Potsdam din 26 iulie 1945.

In alte procese locale mai bine de 5.000 de japonezi au fost gasiti vinovati de diverse crime si abuzuri. Dintre acestia circa 900 au primit pedeapsa capitala. A fost dovedit in instanta faptul ca autoritatile militare si civile nipone au violat in repetate randuri legile internationale aplicind prizonierilor un regim inuman de exterminare prin infometare, tortura, munca fortata, boli si asasinare directa. “Autoritatile nipone au incalcat principiul inviolabilitatii locuitorilor pasnici si s-au purtat in chip bestial cu populatia din teritoriile ocupate, exploatind-o in mod crancen si supunind-o adesea exterminarii in masa”. [6] Intre 1946 si 1948 au fost monitorizati aproximativ 700.000 de indivizi iar dintre acestia aproape 200.000, suspectati ca exponenti activi ai militarismului si agresiunii, au fost epurati din administratie. Daca liderii militari au fost inlaturati, birocratii civili, cu cateva exceptii au ramas in continuare in functii, “acceptindu-se ideea ca este mai simplu sa folosesti masinaria de stat civila existenta pasnica si responsabila a Japoniei pentru a pune in aplicare o noua politica postbelica, decat sa creezi una complet noua”. [7] Cu toate acestea, la sfarsitul ocupatiei, nu mai putin de 130 dintre cei ce fusesera epurati, se vor regasi pe listele celor alesi in Dieta, adica o treime dintre deputati, dupa alegerile din 1952.

De ce a fost mentinut Hirohito?

Imparatul - zeu al Japoniei

Te surprinde doar un lucru: prezenta imparatului. Hirohito, spre uimirea chiar si a supusilor sai nu a fost niciodata acuzat in mod oficial. Japonia capitulase fara conditii, pierduse fara putinta de tagada lupta pe toate fronturile, era secatuita si practic la discretia “unchiului Sam”. Cu toate acestea, simbolul suprem al imperiului, in numele caruia urmasii vechilor samurai mureau secerati de gloantele yankeilor sau zdrobindu-se cu avioanele de puntile cuirasatelor si portavioanelor aliate ramasese neatins. Explicatiile sunt multiple. In primul rand exista in acel moment credinta ferma printre japonezi ca imparatul lor descinde direct din zeita Amaterasu, zeita solara dupa cum o arata Kojiki (culegere de date vechi) si Nihongi (cronici).

Cu un imparat care descinde direct din zei nu este de mirare respectul imens de care se bucura acesta. Exercitarea puterii politice era legitimata, in acest fel, de o inalta autoritate. Inlaturarea sa putea da o grava lovitura moralului national si ar fi putut crea anarhie, inlesnind ascensiunea comunismului. La indemnul americanilor, Hirohito emite “…un decret imperial publicat pe 1 ianuarie 1946 condamna fictiunile conform carora imparatul este un zeu vizibil, poporul japonez o rasa superioara altor rase si de aceea, destinata sa stapaneasca lumea”. [8] Cu toate acestea, in ochii populatiei actul imperial nu a avut nici un efect. Pentru japonezul de rand viziunea asupra divinitatii este si astazi una cu totul diferita decat cea construita in imaginarul colectiv al lumii occidentale. Imparatul este Dumnezeu, la fel cum si parintii au ceva divin in ei. La baza moralitatii sale se afla obligatia fata de tara si Mikado (imparat), precum si fata de parinti. “Japonezul a dat mare importanta principiului pietatii filiale. In tot Extremul Orient, de altfel, pietatea filiala este prezenta si constituie o virtute fundamentala pe care se sprijina intregul edificiu social. Se poate spune ca din aceasta idee a rezultat si loialitatea fata de suveran. Pietatea filiala a poporului se manifesta fata de suveran ca fata de un parinte.” [9]

In al doilea rand nu trebuie sa uitam ca japonezii sunt inainte de toate traditionalisti, prin excelenta. Hirohito care urcase pe tron in 1927 in era Showa a fost mentinut si ca urmare a indemnurilor unor eminenti japonologi, intre care se numarau Edwin Reischauer si Ruth Benedict. In 1943, John Morris, care fusese profesor la Universitatea din Tokio intre anii 1938 si 1942 scria: “Orice incercare de a discredita lumea imparatului ar fi dezastruoasa, dupa opinia mea. Ceea ce trebuie sa facem noi este sa convingem poporul ca imparatul a fost dezinformat de cercurile militare. Pariciparea imparatului din toata inima este indispensabila… tinta eforturilor noastre va trebui sa fie readucerea Japoniei ca partener agreabil, in politica internationala, un partener agreabil care sa contribuie la o singura si unificata economie mondiala.” [10]

Cu toate acestea, cei care ar fi vrut ca Hirohito sa fie, daca nu judecat si condamnat, cel putin obligat sa abdice, nu erau putini. Daca pentru Japonia incepea o noua era, in mod logic se cerea aducerea unui nou imparat. In aceasta problema, cuvantul decisiv i-a apartinut Douglas MacArthur, care a avut dorinta, curajul si inspiratia de a pleda pentru mentinerea sa, intuindu-i importanta. “MacArthur speriind guvernul SUA cu perspectiva intretinerii a 1 000 000 de soldati pe timp nelimitat, argumenta ca sprijinul acordat de imparat reformei ar fi cea mai buna garantie a succesului si isi asigura superiorii de departe ca acesta are mai mult spirit democratic decat orice japonez”. [11] Hirohito constituia cea mai eficienta masura de prevedere impotriva anarhiei si a comunismului. Un factor decisiv care i-a apropiat pe cei doi a fost faptul ca impartaseau aceeasi ura fata de comunism.

de Voicu Hetel