Despre castelul Bran s-a scris foarte mult. E vestit în toată lumea, fiind chiar inclus de tot soiul de publicaţii în topul celor mai faimoase fortificaţii medievale din lume. Celebritatea şi-o datorează, după cum bine ştiţi, asocierii imaginii castelului cu cea a contelui vampir Dracula. Dracula, la rândul său, este o plăsmuire a imaginaţiei lui Bram Stocker, legată în mod arbitrar de personalitatea voievodului muntean, Vlad Ţepeş.
În cele ce urmează, mi-am propus să scriu câte ceva despre legendele ţesute de-a lungul timpului în jurul castelului, legende mai puţin cunoscute însă mult mai apropiate de realitate decât legenda lui Dracula.
1. Legenda „Drumului hoţilor”
Cu toate că nu există nici o dovadă scrisă, cum că Vlad Ţepeş ar fi locuit vreodată la Bran, este foarte posibil, după cum arată şi istoricul Neagu Djuvara[1], ca voievodul valah să fi trecut prin acest loc în peregrinările sale prin Transilvania. În secolul al XV-lea trecătoarea Branului era un punct de trecere din Ţara Românească înspre Transilvania. Pe aici veneau spre Târgovişte carele cu mărfuri ale negustorilor saşi din Braşov.
Povestea spune că pe vremea când Vlad Ţepeş locuia în castel, acestuia i-ar fi venit năstruşnica idee de a se deghiza în ţăran muntean. Chipurile, venise să tocmeasca nişte marfă de la negustorii saşi aflaţi în drumul lor spre târgurile Valahiei. Când au început să apară carele negustorilor, voievodul a început să o facă pe nepriceputul lăsându-i pe saşi să-l păcălească. Domnitorul le-a însemnat apoi cu o bucată de cărbune căruţele celor necinstiţi. La lăsarea întunericului Vlad, însoţit de o gardă de călăreţi a plecat pe urmele negustorilor. I-a prins din urmă acolo unde au făcut tabăra ca să inopteze şi le-a ieşit înainte. Aceştia realizează că au păţit-o atunci când voievodul îi acuză de înşelăciune pe cei care aveau carele însemnate. Fără prea multă vorba, Ţepeş îi pedepseşte aspru aşa cum o arată toate legendele mai mult sau mai puţin adevărate, despre el. Pe scurt, le scurtează nasurile ca să îi ştie toată lumea de hoţi şi le taie o mână. Dar lucrurile nu se opresc aici. Negustorii necinstiţi sunt duşi la Bran unde are loc în ziua următoare, judecata. În faţa sătenilor se desfăşoară procesul iar sentinţa este cea obişnuită. Din 5 în 5 este ales câte un împricinat şi tras în ţeapă. Execuţia are loc pe drumul din faţa castelului ce ducea spre Braşov. Porţiunea de şosea dintre castel şi Tohanu Nou a căpătat de atunci numele de „Şirul hoţilor”, în amintirea acestor fapte.
Ce e adevăr, ce e ficţiune?
Habar nu am dacă Vlad Ţepeş a făcut vreodată scamatoria cu deghizatul în ţăran sau dacă a stăpânit vreodată Branul. Bunul simţ mă face să cred că nu. Ce ştim din documente este că pe Vlad Ţepeş îl deranja teribil faptul că saşii braşoveni şi sibieni făceau bani frumoşi în Ţara Românească lipsindu-l pe el de venituri frumuşele. Acesta este motivul pentru care avea să pună ca aceştia să fie ucişi şi mai apoi va ataca şi va prăda aşezările din preajma Braşovului şi Sibiului băgând spaima în saşi.
2. Legenda „Temniţei bântuite”
Istoriografia românească, în special cea din perioada comunistă a ţinut sub cheie o serie de personaje istorice ce aparţin istoriei Transilvaniei. Se vorbeşte de Gelu, Glad şi Menumorut apoi de Iancu de Hunedoara, Matei Corvin fiul său, românizatul secui Gheorghe Doja, Horea Cloşca şi Crişan şi Avram Iancu. Toţi au ceva în comun: nu sunt unguri. De restul nu ni se suflă o vorbă de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Un astfel de personaj a fost şi principele Gabriel Bathory. Despre el istoria spune că era teribil de crud, cel puţin la fel de necruţător ca şi Vlad Ţepeş. Legenda spune că acesta ajunsese la un diferend cu Braşovul pe tema stăpânirii castelului. Principele voia să intre cu orice preţ în posesia acestuia. Cum nu avea probabil nici timpul şi nici forţa necesară ca să îl ia prin luptă, a recurs la un vicleşug. Le-a promis vicecastelanilor o răsplată generoasă dacă îl ajută să treacă de porţile citadelei. Aceştia l-au crezut şi i-au deschis porţile, numai că odată ajuns în stăpânirea castelului, Bathory şi-a arătat adevărata faţă. Cei doi castelani au fost închişi în temniţa castelului. Mai mult, în următoarele zile, ei sunt supuşi unor chinuri greu de imaginat. Rând pe rând şi fără grabă vicecastelanilor li se amputează toate degetele de la mâini şi picioare, urmează urechile şi nasul pentru ca în final să fie ucişi şi să li se scoată ochii. Vă întrebaţi poate, cine a comis toate aceste schingiuiri? Legenda spune că cel însărcinat să ducă la îndeplinire sentinţa era măcelarul castelului care a sfârşit prin a-şi pierde minţile. Înnebunit de ce făcuse, omul s-a aruncat în fântâna din curtea castelului, despre care o altă legendă ne spune că este fără fund. Realitatea este însă că fântâna are o adâncime de 57 m. De atunci a rămas printre localnici superstiţia că nu e bine să priveşti în interiorul temniţei printre zăbrele. Ochii castelanilor rămaşi acolo te vor privi şi vei avea coşmaruri.
Ce e adevăr şi ce e ficţiune?
Un document din anul 1612 confirmă existenţa conflictului de interese dintre ultimul reprezentant al familiei Bathory la conducerea Transilvaniei şi patriciatul săsesc din Braşov. Principele intră în stăpânirea castelului cu complicitatea paznicilor săi, vicecastelanii Johann Raab şi David Horvath. Cei doi sunt însă întemniţaţi, torturaţi şi executaţi în temniţa castelului. Aceasta se află, probabil la baza turnului de observaţie.
3. Legenda celor 1000 de peşti
Şi acum o legendă care te duce cu gândul la Biblie. Acţiunea se petrece în anul 1600. Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazu trece prin Bran. Bătălia de la Şelimbăr avusese loc, Ardealul, Moldova şi Valahia erau unite sub domnia unui singur stăpânitor: Mihai. Pârcălabul castelului Hannes Conrad da o mare masă în cinstea venirii doamnei sale şi pune mai mulţi pescari să prindă toţi peştii din apele înconjurătoare. Nu mai puţin de 1000 de peşti s-au prins în năvoadele lor. Aceştia au fost prezentaţi mai întâi vii pentru că înaltul oaspete să vadă că i se serveşte hrană proaspătă. şi acum urmează elementul supranatural. Doamna Stanca, potrivit legendei a luat un peşte şi l-a azvârlit în albia secată a unui pârâu. Pe dată, pârâul a prins viaţă şi s-a umplut de apă.
Ce e adevăr şi ce e ficţiune?
Doamna Stanca s-a numărat într-adevăr printre oaspeţii castelului la 9 iulie 1600. În cinstea ei s-a întins o masă mare. La prins de peşte nu au fost decât doi pescari care n-au golit însă bălţile şi păraiele din jur. Doar 207 de peşti au fost prinşi. Apa, la care se referă legenda, este probabil pârâul Turcu care înconjura fortificaţia.
4. Legenda haiducului ajuns stăpân al castelului
Potrivit legendei, cândva, demult, un haiduc pe nume Bucur, s-ar fi îndrăgostit de fata castelanului. Andrei, căci aşa se numea păzitorul cetăţii, nu a fost deloc încântat atunci când a aflat că Marta, fata lui şi banditul au fugit împreună şi s-au ascuns în munţi, la o stână, pe Valea Zbarcioarei. Aşa că şi-a mobilizat mercenarii care au pornit pe urmele fugarilor. Un negustor pe care Bucur îl prădase mai demult le-a dezvăluit locul în care acesta se ascundea. Oamenii castelanului au ajuns la stână şi au dat peste cei doi amorezi. S-a încins o mare bătaie dar Bucur îi dovedi pe toţi. Se arătă însă milos şi nu îi ucise, ba le dădu drumul, iar oamenii neamţului de la Bran îi jurară lui credinţă. Alături de ei, haiducul luă cu asalt castelul şi îl cuceri. Andrei, castelanul scăpă cu fuga şi se refugie la Braşov. Banditului însă nu-i erau dragi nici castelele nici prinţesele, aşa că după trei zile de la victorie îşi luă lumea în cap şi se-ntoarse în pădurile cu care era obişnuit.
Castelanul s-a întors înarmat până în dinţi să îşi recucerească fortificaţia şi să îşi găsească fata. O găsi pe Marta, dar spune legendă, aceasta nu prea mai era în toate minţile. Poate pentru că suferea după Bucur, poate pentru că acesta o luase cu de-a sila, asta nu mai ştim.
Ce e adevăr şi ce e ficţiune?
Pe 29 mai 1704 ne spun documentele că în faţa Branului s-a dat o mare bătălie. Pe de-o parte se aflau garnizoana castelului şi întăriri trimise de la Braşov. De cealaltă parte erau ţărani răsculaţi de pe domeniul castelului şi din satele din jur, conduşi de un anume Bucur Câmpean. Acesta era un haiduc vestit care acţiona în Ţara Bârsei şi Trei Scaune şi a jucat un rol important în timpul răscoalei curuţilor condusă de Francisc Racoczy II.
Cât priveşte pe castelanul neamţ, găsim un asemenea personaj numit Andreas Bokross care a administrat într-adevăr castelul, însă nu în timpul răscoalei curuţilor când se petrec evenimentele descrise în poveste.
Voicu Hetel