Mai bine spânzurat decât însurat
Există tot felul de istorii şi obiceiuri legate de ducerea la îndeplinire a sentinţelor de condamnare la moarte. Câteodată condamnaţilor li se dădea prilejul să facă o declaraţie în faţa mulţimii de gură cască prezenţi la locul execuţiei. Un alt obicei sau lege nescrisă spunea că în cazul în care se rupea funia condamnatului, acesta să fie graţiat. Omul medieval, foarte superstiţios, era convins că se află în faţa unui act de voinţă din partea divinităţii. Pentru a combate acest fenomen care-i dădea vinovatului o portiţa de scăpare, sentinţele pronunţate de justiţia americană, de exemplu, erau formulate extrem de explicit în cazul celor condamnaţi la moarte prin spânzurătoare: “to be hanged by the neck until dead”, adică să fie spânzurat de gât până la moarte.
Secvenţa din filmul Iancu Jianu haiducul
In timpurile moderne condamnaţii erau legaţi la ochi şi lăsaţi să fumeze o ultimă ţigară. În cazul în care condamnatul urma să fie decapitat acesta, dacă avea păr mai lung era tuns în aşa fel încât călăul să nu aibă prea mult de furcă cu nimerirea gâtului. Condamnatul avea dreptul în unele cazuri să i se îndeplinească o ultima dorinţa. O anecdota, nu ştiu cât de adevărată, legată de acest subiect sună cam în felul următor. Pe vremea lui Soliman Magnificul unul dintre comandanţii săi militari este adus în faţa călăului. Sultanul prezent şi el la execuţie nu a uitat însă că supusul său, în pofida greşelilor comise, se dovedise credincios şi destoinic pe câmpul de luptă. Aşa că îi spune cu mărinimie omului că îi da voie să-şi aleagă singur modul în care va muri. “Dacă-i aşa, prea luminate, a spus condamnatul, aş vrea să mor de bătrâneţe.” Sultanul a râs şi nu a avut ce face, decât să-i îndeplinească dorinţa.
Revenind însă pe plaiurile dâmboviţene, se pare că în Ţara Românească a existat obiceiul, cel puţin în epoca fanariotă, ca cel condamnat la moarte să scape cu zile dacă avea norocul ca o fată de neam nobil să vrea să-şi unească destinul de al său. Cazul cel mai faimos consemnat este acela al vestitului haiduc Iancu Jianu. Se întâmpla la 1817, în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818).
Iancu fusese prins de poteră şi întemniţat de mai multe ori, însă scăpase până la urmă de fiecare dată. Ultima dată libertatea îi fusese răscumpărată chiar de fratele său care plătise o avere ca să-i despăgubească pe toţi boierii jefuiţi de Jianu. Eliberat din ocnă acesta îşi făcuse o nouă ceată, numai că spre sfârşitul lui 1816 oamenii agiei i-au dat de urmă. Iancu Jianu e pus iar în lanţuri şi adus la Bucureşti pentru judecată. Cum era de aşteptat, de data asta nu mai scapă şi e condamnat la moarte prin spânzurătoare. Norocul avea să-i surâdă de unde se aştepta mai puţin. Una dintre domnişoarele din lumea bună, o anume Sultana Gălăseşcu care-i ţinea companie fiicei domnitorului , prinţesa Ralu Caragea, se îndrăgostise lulea de imaginea romantică a acestui haiduc despre care circulau la acea vreme balade, doine şi tot soiul de poveşti. Ei bine, la stăruinţele acesteia, vodă s-a lăsat înduplecat şi taman când călăul se pregătea să-i atârne Jianului laţul de gât, un arnăut soseşte în galop aducând vestea că a fost graţiat cu condiţia să o ia în căsătorie pe Sultana Gălăseşcu. Cartea oficială de iertare era emisă la 10 Aprilie 1817.
O altă istorioară, de dată această mult mai puţin cunoscută însă, la fel de interesantă s-a petrecut tot în Bucureşti, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi. Se întâmpla ca în apropierea spitalului pentru ciumaţi recent dat în folosinţă de domnul fanariot să se afle un maidan folosit de autorităţi pentru execuţii. La data de 9 decembrie 1794, în faţa obişnuitei mulţimi de gură-cască prezentă întotdeauna la astfel de spectacole dătătoare de senzaţii tari sa fie adus un oarecare Marin Ţuşcă. Tânărul de 25 de ani fusese găsit vinovat de crimă şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Nu există nici un dubiu în acest sens, omul îşi omorâse unchiul şi îl jefuise. În jurul spânzurătorii se făcuse un îndoit cerc din toţi armăşeii, cetele agiesti, spătăreşti şi arnăuţeşti. După ce părintele Onofrei îl spovedeşte pe osândit, un armaş începe să citească sentinţa, când în zare se zăreşte venind în galop un călăreţ care agita o năframă. Execuţia se opreşte câteva clipe. Călăreţul este un emisar al domnului, iar în spatele lui, in şa, se ţine o femeie. Omul aduce cu sine pitacul domnesc prin care lui Marin Ţuşcă i se dăruieşte viaţa în schimbul căsătoriei cu Raliţa Mărgian. După cum e obiceiul căsătoria trebuie să se-ncheie chiar acolo sub ştreang urmând ca ceremonia să fie oficiată chiar de preotul prezent la execuţie. Osânditul e lăsat în viaţă doar atâta vreme cât este însurat. Cronicile nu ne spun dacă Raliţa era urâtă de-ţi venea s-o iei la sănătoasa, ori dacă Marin Ţuşcă era ros de remuşcări sau dacă iubea pe alta. Cert este doar că omul a preferat să fie spânzurat decar să se-nsoare. De trei ori l-a întrebat armaşul de cununie şi de trei ori a dat Ţuşcă al nostru din cap arătând că preferă să rămână burlac.
de Voicu Hetel
