Metoda carbonului radioactiv C14
Este fără îndoială cea mai cunoscută metodă de datare a ansamblurilor și siturilor arheologice precum și a artefactelor vechi. Metoda a fost pusă la punct în 1947 (1949 – conform Wikipedia) de către Willard F. Libby de la Institutul de Studii Nucleare din Chicago. Libby a estimat că radioactivitatea carbonului-14 ar fi de aproximativ 14 dezintegrări pe minut (dpm) per gram. Ipoteza profesorului a fost privită inițial cu scepticism de comunitatea științifică a vremii, însă câțiva ani mai târziu meritele i-au fost recunoscute. În 1960 a primit premiul Nobel pentru chimie pentru activitatea sa. Metoda lui Libby se bazează pe faptul că orice organism viu conține o anumită cantitate de C14 sau Carbon 14, (ca o componentă de bază a țesuturilor organice) care după moartea organismului se diminuează progresiv, în funcție de timpul scurs. Rata specifică de descreștere este de 1% la 83 de ani. Acest proces continuă până la epuizarea totală a C14. Comparand concentrația din mostră cu cea a organismului viu, se poate determina vârsta fosilei respective. O caracteristică a C14 este perioada sa de înjumătățire care este de 5710 (+-40 de ani) sau de 5568 de ani, dată adoptată în 1951. Datorită timpului de înjumătățire, datarea este aplicabilă doar pentru mostre cu o vechime de în jur de 50.000 de ani (cifrele diferă de la o sursă la alta). Pentru ca rezultatele să fie cât mai exacte, eșantioanele nu trebuie să fie contaminate de carbonul vechi, provenit din acizii humusului din sol, ori este necesară tratarea lor cu alcali sau acizi. Probele trebuiesc de asemenea colectate corect, în staniol sterilizat, oasele sau cărbunii păstrând un strat de sediment pe ele.Cu ajutorul acestei metode se pot data mostre de cărbune din lemn, lemnul bine conservat, dar și oasele sau cochiliile. Pentru resturi organice conținute în ceramică, carbon asociat cu fierul este necesară o tratare în prealabil și eșantioane mari. Pentru obținerea unor date cât mai exacte în paralel cu metodă C14 se mai folosesc și alte metode de datare precum: dendrocronologia și metoda varvelor. Cu toate că studiul prin metodă C14, durează doar câteva minute, costurile sunt ridicate. Eroarea în datare poate fi de +-1% pentru vârste de până la 80 de ani; +-200 de ani pentru 20.000 de ani; +-2.000 de ani pentru 40.000 de ani.
Dendrocronologia
Numele vine din alăturarea a două cuvinte grecești: dendro care înseamnă arbore și cronos care se referă la timp.
Dendrocronologia este o descoperire de dată recentă și poate fi definită ca știința ce se ocupă cu obținerea unor informații din trecut pornind de la studierea inelelor de creștere aflate pe trunchiurile arborilor. Cel care pune bazele acestei metode de datare este Andrew Douglas care, la începutul secolului XX, întreprinde primele cercetări. În 1936 apare și primul institut de dendrocronologie în Tucson, Arizona, care funcționează până în zilele noastre. Măsurarea standardizată a acestor inele care se depun anual fiecare distinct de cel anterior, îl ajută pe cercetatior să afle cum a fost vremea în anul respectiv, mediul ambiant, dacă au fost incendii, seceta, erupții vulcanice, dacă a plouat, ce temperaturi au fost, ce poluare, dacă au fost cutremure de pământ, perioade de glaciatii etc. Așa se face că putem obține date chiar și din studierea lemnului provenit din construcții arheologice, din epavele conservate ale unor nave scufundate de sute de ani dar și din lemnul fosilizat care poate fi mult, mult mai vechi. Descifrarea corectă a acestui dendroalfabet poate rezulta în înțelegerea unor aspecte climatice din trecut dar și la datarea unor obiecte.
Cu ajutorul acestei științe, Andrew Douglas a lămurit unele probleme controversate cu privire la civilizația aztecă. El a putut data pe baza inelelor vestita așezare azteca din New Mexico ca fiind realizată cu lemn provenind de la sfârșitul secolului al XI-lea. Dendrocronologia s-a dovedit a fi de mare ajutor și în datarea unor tablouri celebre. În Anglia ramele de stejar au constituit principalul mijloc de susținere a portretelor pictate înainte de 1620. În urma sincronizării seriilor dendrocronologice de la circa 150 de tablouri, cu seria dendrocronologica etalon zonei respective, a fost posibil să se deducă corect datarea unor portrete a căror istorie era incertă. În Germania și Olanda acest tip de cercetări s-a întreprins pe circa 200 de tablouri, majoritatea din secolul al XVII-lea.
În provincia germană Schleswig, dendrocronologia a ajutat la lămurirea unor aspecte ce țin de trecutul vikingilor.
În munții Alpi au putut fi studiate perioadele de glaciațiune. Începând cu anul 1585 au fost depistate 10-11 perioade glaciare, din care unele în anii 1627-1628 și 1815-1822. Asta ca să nu credeți cumva că încălzirea globală este neapărat un fenomen indus de activitatea umană. De-a lungul istoriei după cum o demonstrează această știință, clima a cunoscut numeroase modificări.
Bibliografie:
Arsenescu Margareta, Curs optional de Arheologie generala, Universitatea Bucuresti
Ing. Ianculescu, Marian, cercetator stiintific Dendrocronologia si mesajul arborilor in Almanahul padurii, Editat de Viata romaneasca 1985, pag 123-124
