Nume de străzi şi cartiere în Bucureştiul de odinioară (II)

Cine conducea Bucureştiul?

Mănăstirea Mihai Vodă la 1794 într-o gravură de Luigi Mayer

Din momentul în care domnitorii Ţării Româneşti au început să-i dea importanţă mutandu-şi aici curtea domnească de la Târgovişte, rolul Bucurestiului a început să crească. Toate statisticile ne arată că oraşul s-a mărit constant atrăgând lumea ca un magnet. Crescând populaţia se mărea şi numărul mahalalelor. Într-o lucrare apărută în 1777, Nicolae Villara şi Manasse Eliad precizau că Bucureştii aveau la acea dată 67 de mahalale. Doar 20 de ani mai târziu, în catagrafia (recensământul) din 1798, numărul mahalalelor crescuse la 93. Oraşul era împărţit în cinci unităţi administrative mai mari denumite plăşi, iar în fiecare plasă era încadrat un număr oarecare de mahalale. Cele cinci plăşi sau sectoare primiseră fiecare câte un nume după cum urmează: Plasa Târgului cu 26 de mahalale şi 1663 de case, Plasa Broştenilor cu 18 mahalale şi 1498 de case, Plasa Gorganului cu 15 mahalale şi 1136 de case, Plasa Podul Mogoşoaiei cu 16 mahalale şi 1092 de case, Plasa Târgului de Afară cu 18 mahalale şi 1021 de case.

Mai târziu, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, locul plăşilor fusese luat de cinci comisii sau culori: Roşu, Albastru, Galben, Verde şi Negru. Marile bulevarde care străbăteau capitală erau la acea dată: Mogoşoaiei, Şerban Vodă, Craiovei, Văcăreşti, Belvedere, Târgoviştei şi Târgului din Afară.

Strada Scăricica – denumirea străzii nu mai are nevoie de nicio explicaţie

De buna gospodărire a oraşului se ocupa, în timpurile moderne, un Sfat Administrativ. Membrii erau numiţi de domnitor, iar din rândul acestora se alegea edilul. Cel puţin, cam aşa au stat lucrurile până în 1864, când Alexandru Ioan Cuza promulgă Legea Comunală. Atunci abia Bucureştiul începe să aibă Primărie şi Consiliu comunal.

Calea Mogoşoaiei

Era cea mai încântătoare, mai frumoasă şi mai încărcată de istorie stradă a Bucurestiului. Povestea ei începe la 1692 când, domnitorul Constantin Brancoveanu creează un “drum drept şi scurt către moşia Măriei Sale, de la Mogoşoaia unde îşi are castelul”. Pentru ca trăsurile să poată trece fără a se mai îngloda în noroi, bogatul voievod porunceşte ca drumul să fie podit cu bârne groase de lemn. Pe vremea aceea, prin părţile noastre nu se mai văzuse aşa ceva. Doar podurile ce traversau cursurile de apă mai erau construite din bârne. Aşa a ajuns drumul către Mogoşoaia să fie numit Podul Mogoşoaiei. Cu timpul lemnul a dispărut, în unele locuri fiind înlocuit cu felurite pavaje iar Podul Mogosoaiei a devenit până la 1878 Calea Mogosoaiei. După Războiul de Independenţă, în onoarea victoriilor armatei române, mai multe străzi au primit numele locurilor unde se purtaseră lupte. Calea Mogosoaiei a devenit Calea Victoriei, în timp ce Calea Târgoviştei, o altă arteră importantă, a fost redenumită Calea Griviţei.

Numele străzilor, un exerciţiu de imaginaţie

Din perioada primilor ani de aplicare a Regulamentului Organic datează grija edililor de a da denumiri tuturor străzilor. Membrii Sfatului Orăşenesc în primii ani, ulterior, consilierii comunali, vor da dovadă de multă fantezie botezând uliţele cu denumiri care mai de care mai trăznite. Din lipsă de personaje istorice, poate, au apelat la mitologie şi astronomie. Aşa au apărut străzile Uranus, Saturn, Neptun, Venerei, Jupiter, Himerei, Olimpului Soarelui, Lunei, Meteorilor, Crepusculului, Dimineţii etc. Inspirate de fenomene meteorologice au apărut strada Vântului, Norilor, Austrului, Crivăţului, Toamnei, Iernii, Primăverii şi Verii. O stradă a Avalanşei într-un oraş aflat pe un teritoriu complet plan nu poate stârni decât ilaritate, în timp ce strada Eclipsei te face să crezi că acolo trebuie, musai, să se afle observatorul astronomic.

“Casa cu plopi, strada Speranţei la parter”, suna un vers dintr-un şlagăr al Corinei Chiriac.

Apelul la psihologie ne-a adus în nomenclator străzile Speranţei, Prudenţei, Plăcerii, Memoriei, în timp ce apelul la zoologie ne-a procopsit cu străzi botezate cu nume de animale pe care bucureşteanul nu le-a întâlnit decât cel mult la zoo sau la circ. Strada Zebrului şi a Zebrei, a Rinocerului, Tigrului şi Leopardului au existat în Bucureşti şi vă vine sau nu să credeţi, nu acestea sunt cele mai ciudate denumiri. Între cele două războaie mondiale au existat străzi botezate după numele deţinătorilor de terenuri. Nimic ciudat o să spuneţi, doar şi în trecut unele mahalale primiseră numele unor boieri care îşi făcuseră casele acolo. Numai că în anii 30, Bucurestiul avea 13 străzi Dumitrescu şi 17 Petrescu şi anume, de la Petrescu I, până la Petrescu XVII, înşirate toate în cartierul Pantelimon. Un ghid oficial al străzilor din 1934 ne arată de câtă imaginaţie dădeau dovadă consilierii Capitalei. În aşteptarea unei nomenclaturi oficiale, în noile cartiere, apăruseră 24 de străzi A, 23 B, 13 C ş.a.m.d. În diferite părţi ale oraşului, fără nici o legătură între ele, înafară poate de lipsa de creativitate, au existat multă vreme numeroase străzi Elena sau Rozelor, ori uliţe ale Trandafirilor.

La vremuri noi, nume noi

Puţine străzi ale vechiului Bucureşti au ajuns cu numele neschimbate până în zilele noastre. De multe ori, numele vechi, pitoreşti erau schimbate, după bunul plac al consilierilor şi primarilor, cu numele unor personaje istorice, politice sau economice. Unii poate că meritau ca o stradă să le poarte numele şi după cum am văzut, aveai de unde alege, alţii mai puţin, fiind impuşi în nomenclator de rigorile regimului comunist.

Cazul cel mai interesant este acela al străzii Fântânii. Strada primise acest nume pentru că acolo fusese fântâna domniţei Ralu, creatoarea primului teatru în ţara noastră. Numele i-a fost schimbat în Dr. Lueger în onoarea primarului Vienei, un mare prieten al României şi al românilor transilvăneni înglobaţi la acea vreme în Imperiul Austro-Ungar. La sfârşitul primului război mondial, România Mare fusese realizată iar Lueger căzuse în uitare. Azi cel puţin, nu cred că sunt mulţi cei care au auzit de el. În schimb, România datora enorm de mult Franţei care sprijinise în cadrul Conferinţei de Pace visul nostru de unificare. Simbolul armatei franceze, care ne ajutase să le ţinem piept nemţilor la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz era nimeni altul decât generalul Berthelot. Strada Lueger a devenit astfel, strada General Berthelot. Dar iată că, a venit peste noi şi urgia comunistă, iar România Mare dispăruse. Aliaţii noştri nu mai erau francezii, ci ruşii. Strada Fântânii a fost iarăşi rebotezată în strada Al. Popov, după numele unui fizician sovietic.

Dar cine era Popov?

Alexander Stepanovich Popov prezentandu-şi invenţia înaintea ţarului, într-un timbru sovietic din 1989

În anii Războiului Rece lupta dintre cele două blocuri, cel comunist şi cel capitalist se ducea pe toate fronturile, inclusv în plan propagandistic. De multe ori, din dorinţa de a demonstra superioritatea zdrobitoare a ştiinţei, tehnologiei şi a geniului oamenilor de ştiinţă din URSS, maşina de propagandă sovietică se întrecea în a atribui cele mai mari invenţii ale omenirii unor pseudo-savanţi ruşi. Aşa se face că o lungă listă de mari descoperiri ce cuprindea maşina cu aburi, becul, motorul cu combustie internă, avionul, elicopterul, radioul ş.a. erau atribuite geniului omului nou al sovietelor. Ruşii nu erau însă nici ignoranţi, nici lipsiţi de umor. Pe seama poveştii că nu Marconi este inventatorul radioului ci un anume A. S. Popov (1859-1905) circula şi o anecdotă pentru care riscai ani grei de puşcărie.

Puţin timp după inventarea radioului, soţia inginerului rus a vrut să-i facă acestuia o surpriză. A cumpărat un aparat şi l-a ascuns sub plapumă. Când Popov s-a dus la culcare, a dat plapuma la o parte, şi astfel a descoperit radioul.

După ce România a început să se distanţeze de politica Moscovei, nu a mai fost nevoie de savantul Popov. Fosta stradă a Fântânilor a devenit doar o banală stradă a Nuferilor, cu toate că nu existase niciodată vreun lac cu nuferi prin preajmă. Imaginaţia consilierilor bucureşteni a fost însă întotdeauna una extrem de productivă.

În 1982, în cadrul revistei Săptămână culturală a Capitalei, conduse de Eugen Barbu, a fost declanşată de acesta o campanie împotriva denumirilor absurde purtate de unele străzi. Din punctul său de vedere era inacceptabil ca artere importante să nu fie denumite după unele personalităţi ale culturii precum: Ion Barbu, George Calinescu, George Enescu sau Theodor Pallady, în vreme ce aveam strada Catedrei ori strada Tamponului.

Casa Scânteii construită după model sovietic cu statuia lui Lenin

După 89, edilii oraşului au revenit la o bună parte dintre denumirile pe care o serie de bulevarde şi străzi le-au avut în perioada interbelică. Cea mai mare parte a urmelor lăsate de perioada comunistă în ceea ce priveşte nomenclatorul străzilor au fost înlăturate. Denumiri precum: Piaţa Scânteii, Bulevardul Victoria Socialismului sau Gheorghe Dimitrov au rămas doar o amintire. Piaţa Matache Macelaru a revenit la vechea şi pitoreasca sa denumire, după ce în anii comunismului fusese botezată piaţa Ilie Pintilie. Bucureştiul, asemeni altor capitale europene, începea din nou să păstreze numele care se referă la personalităţi, aspecte şi fapte din patrimoniul său istoric şi cultural. Din păcate, se pare că în curând tot ce ne va mai aminti de trecut sunt doar numele străzilor.

Bucureştiul secolului XXI este în plină schimbare. Vechile străzi îşi pierd încet, încet farmecul, pe măsură ce vechile monumente dispar, în locul lor facandu-şi apariţia constructi ciclopice, hidoase şi reci din beton şi sticlă. Ceea ce nu a reuşit să dărâme comunismul şi megalomania dictatorului Ceauşescu distruge de câţiva ani buni dictatura banului. Terenurile din centrul istoric al Bucurestiului sunt o adevărată mină de aur pentru dezvoltatorii imobiliari, iar clădirile încărcate de istorie îi încurcă.

de Voicu Hetel

© Copyright Hetel.ro 2012