Pastor vlah imortalizat de fratii Manakia
Documentul reprodus mai jos a fost redactat spre sfârşitul secolului al XII-lea dar informaţiile oferite se referă la evenimente de la începutul aceluiaşi veac[1]. Teritoriile bizantine cunoscuseră un puternic proces de disoluţie dar venirea pe tronul de la Constantinopol a dinastiei Comnenilor a oprit decăderea imperiului şi pentru o bună bucată de timp, acesta şi-a recăpătat în bună măsură strălucirea de odinioară. La vremea când se petreceau acestea, domnea Alexios Comnenul (1081-1118). Datorită slăbiciunilor interne ale aparatului de stat, acesta s-a văzut silit încă de la început să ia o serie de măsuri precum introducerea “pronoiei” şi a “apanajului” pe plan intern, precum şi a unor concesiuni economice pe plan extern menite să-i consolideze finanţele şi relaţiile cu aliaţii. Pronoia şi apanajul sunt reforme care se referă la acordarea cu titlu viager în cazul primeia şi cu titlu ereditar în cazul celei de-a doua a unor terenuri împreună cu ţărani dependenţi unor persoane. Acestea erau scutite de taxe dar trebuiau să participe la eforturile militare ale împăratului. În felul acesta se producea o descentralizare a statului dublată de un proces de feudalizare. În cazul vlahilor, pe aceştia îi găsim ca “douloparoikoi”, mai exact un fel de şerbi ai mănăstirii Sf. Atanasie. Ei sunt scutiţi de dări faţă de stat, dar plătesc mănăstirii.
În document aflăm câteva amănunte interesante care ne ajută să ne facem o idee cu privire la modul de viaţă şi la obiceiurile aromânilor. Îi aflăm în primul rând ca o populaţie mereu în mişcare având ca îndeletnicire principală oieritul. Sunt şi negustori după cum se deduce uşor din text. Le oferă monahilor stofe, fructe, legume şi fac pâine, deci au cereale şi toate acestea provin cel mai probabil din schimburi cu alte comunităţi. Cel mai interesant fapt este însă acela că femeile vlahe sunt îmbrăcate în straie bărbăteşti şi fac munci cu care se îndeletnicesc în general doar bărbaţii. Explicaţia nu este cu siguranţă aceea pe care o dă autorul textului, ci mai degrabă dorinţa de a nu fi pângărite dar şi pentru că nu duc o viaţă sedentară, ceea ce nu le permite traiul obişnuit al unor femei din acele timpuri. Şi tot din text deducem că aromâncele sunt singurele femei care au ajuns la Sfântul Munte în ultimii aproape 1000 de ani.
“Spunea monahul Ioan Trachaniotes că cele petrecute la Sfântul Munte mai înainte şi de la început, adică cele întâmplate înainte de hotărârea patriarhului şi după hotărâre, au fost scrise nu numai de monahul Leontios episcopul, ci şi de mulţi alţi sfinţi părinţi. Ele se înfăţişează spre ştiinţă în felul acesta.
După alungarea turmelor şi vlahilor din Sfântul Munte în loc să mulţumească lui Dumnezeu că a îndepărtat o urgie mare şi vătămătoare, că prin pedepsire, Dumnezeu ne-a venit în sprijin şi a curăţit Sfântul Munte, muntele ales de Dumnezeu spre a locui într-însul, ei se jeluiau încă şi mai tare şi se băteau cu pumnii în piept. Şi era în Sfântul Munte frământare mare ca în Egipt. Îşi aminteau de hrana îmbelşugată din Egipt, de cărnuri şi de căldările de gătit, de ceapă, usturoi şi pepeni, căci părinţii de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor: bucuriile şi întâlnirile, laptele, brânzeturile şi lâna, ospeţele, schimburile de servicii şi afacerile cu ei, adică dintre vlahi şi monahi, apoi beţiile diavoleşti care au apărut până la urmă. Intrase diavolul în inimile vlahilor, întrucât aveau cu dânşii şi femeile lor, îmbrăcate în straie bărbăteşti ca păstorii; păşteau turmele, slujeau mănăstirilor, aduceau călugărilor brânză, lapte şi stofe, făceau pâine în paraclisele mănăstirilor şi erau, ca să zic aşa, şerbii (douloparoikoi) şi slujitorii îndrăgiţi ai monahilor…
Vlahii erau în număr de trei sute de familii, iar împăratul zicea că sunt unităţi supuse patriarhului, deoarece hotărâse de multe ori să le impună zeciuială, dar nu izbutise acest lucru din pricina conducătorilor de provincii, spre a nu îngreuna mănăstirile şi supăra pe monahi”.
Textul a fost preluat din lucrarea “Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athoskloster grosstenteils zum ersten Male herausgegeben und mit Einleitungen versehen”, autor Ph. Meyer, apărută la Leipzig în 1894, paginile 163-165.
Voicu Hetel
