Patriarhul Miron Cristea, lumini şi umbre

A murit în oraşul Cannes din Franţa, pe ţărmul

Mării Mediterane, unde se dusese să-şi caute sănătatea

şubrezită de cei 70 de ani de ani trecuţi – 1869-1939 – şi

de o muncă grea şi istovitoare, pusă în slujba Bisericii

Neamului nostru…

Din panegiricul fericitului întru pomenire adormit Miron publicat de revista parohială Izvorul Tămăduirii, An IV, Nr. 2, 1 Aprilie 1939

Primul patriarh al tuturor românilor

Biografia oficială a lui Elie Miron Cristea, primul patriarh al tuturor românilor, indică un cursus honorum impresionant, în care arhiereul şi omul se pun permanent în serviciul săracilor şi al dezvoltării culturii din ţara noastră. Această biografie oficială arată că el e ardelean de origine, născut la data de 18 iulie 1868 la Topliţa în judeţul Harghita, decedat la 6 martie 1939 la Cannes. Anumite zvonuri care erau pe atunci puse în circulaţie indică o posibilă otrăvire treptată a sa, datorită duşmăniilor câştigate în anii cât a condus Biserica şi, o vreme, şi statul. Autorii crimei sunt însă necunoscuţi, ca şi mobilul acesteia în contextul în care deja la data plecării sale la Cannes şeful Bisericii era deja extrem de bolnav. Patriarhul la tinereţe e un produs al şcolilor confesionale româneşti din Ardeal, de la Bistriţa, Năsăud şi Sibiu. Din clipa terminării studiilor ocupă funcţii tot mai însemnate în plan cultural şi bisericesc, astfel încât e ales la 1909 este ales episcop de Caransebeş, definitiv înscăunat la 1910. Excelenta sa relaţie cu I.C. Brătianu, din celebra dinastie de oameni politici liberali a Brătienilor, îi permite iniţial să atragă fonduri pentru a veni în sprijinul mişcării de redeşteptare culturală a românilor ardeleni, iar la 1919 să fie ales mitropolit primat al României. E profund implicat între 1919 – 1925 în reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române la nivelul tânărului stat România Mare, şi e învestit primul patriarh al României la 1925. Baza puterii sale politico-spirituale e Arhiepiscopia Bucureştilor unde se şi derulează principalele sale afaceri comerciale, care îi permit să devină, nedeclarat desigur, unul dintre cei mai bogaţi prelaţi din România interbelică.

            Ca patriarh, a fost regent al regatului român şi premier (1938 – 1939). Este omul regelui Carol al II-lea (1930 – 1940), astfel că face parte şi din conducerea Străjeriei, organizaţie de tineret regalistă opusă de Carol al II-lea Frăţiilor de Cruce (FDC) legionare. Mai e implicat în girarea afacerii Maglavit, o enormă escrocherie religioasă prin care circa 2.000.000 de pelerini sunt înşelaţi cu suma de 10.000.000 de lei, din care partea leului e trasă de rege până la urmă, şi este implicat în scoaterea în afara legii a Masoneriei şi a iniţiativelor sociale ale Mişcării Legionare la 1935, şi în interdicţia impusă preoţimii de a nu mai face politică, deşi faptul intră în contradicţie cu propriile lui activităţi politice. În Bucureşti organizează, prin mijloace administrative şi din surse necunoscute, un Fond Social Bisericesc în valoare de 11.000.000 lei, din care finanţează mai ales activităţile unei organizaţii numită Asociaţia Creştină Patriarhul Miron, care avea sediul în Bucureşti şi realiza mai ales conferinţe creştine. Asociaţia există până în 1940 inclusiv din clipa decesului său Miron Cristea fiind recunoscut ca patron spiritual al ei.

            Dar din dar se face rai…

Când se vorbeşte despre activitatea socială a Bisericii noastre se face îndeobşte confuzie de către istoricii fenomenului între activităţile sociale educaţionale, spirituale şi caritabile, potrivit unui „model” sintetizat de Mircea Păcuraru în Istoria Bisericii Ortodoxe Române opera sa fundamentală în două volume. Din acest motiv şi biografiile oficiale ale înalţilor prelaţi sunt divizate în două secţiuni intitulate viaţa şi  activitatea personajului în cauză, iar în cea de-a doua secţiune apar confuziile menţionate. Dacă se face o analiză în detaliu a istoriei bisericeşti tradiţionale, se observă că fundamentale de la bun început au fost asistenţa spirituală, furnizată de preoţii de mir, şi asistenţa caritabilă, ulterior medicală, furnizată de un şir de indivizi mai mult sau mai puţin specializaţi din cadrul comunităţii creştine la începuturi, ulterior de medici în toată puterea cuvântului. Biserica s-a implicat şi în activităţi educative dar târziu, după ce a dispus de fonduri suficiente. Un proiect social e similar unui plan de afaceri modern, în care există un capital investit într-o afacere pentru un profit estimat după perioada iniţială de amortizare a investiţiei iniţiale. În cazul proiectului social „profitul” realizat e un loc estimat a fi primit de-a dreapta Tatălui, în Ceruri. Modelul economic de finanţare al proiectului social e unic, dar suferă variaţii în timp în funcţie de perioada istorică de referinţă. Finanţarea proiectului e directă, când însăşi Biserica investeşte fonduri în realizarea sa, şi indirectă, când un mirean investeşte în acelaşi scop dar sub ocrotirea Biserici. Deşi în plan documentar e demonstrat că atât în Muntenia cât şi în Moldova Biserica este cea mai bogată dintre instituţiile statului, circa 95% dintre proiectele sale sociale sunt indirecte. Faptul intră în contradicţie cu legile canonice, unicele în măsură să-i coordoneze existenţa, în care se stipulează că averea Bisericii este necesară în exclusivitate sprijinirii celor sărmani; analog, dacă un şef religios are de avere personală din ea cel mult 10% trebuie reţinut pentru întreţinerea sa şi a casei sale restul trebuie folosit pentru sprijinul sărmanilor. Munca „grea şi istovitoare”, îndelungată, a lui Miron Cristea în serviciul Bisericii pe care o menţionează panegiricul său, a constat mai ales în investiţii masive în domenii cultural şi educaţional – iar caritatea a fost lăsată pe seama subalternilor obligaţi să se descurce în această direcţie. Miron Cristea n-a fost un spirit inovator în materie, ci pur şi simplu a mers în continuarea unei vechi tradiţii.

            O întrebare care se poate pune astăzi este ce avere avea Miron Cristea ? Şi ce a făcut cu banii săi ? Canonic, el nu avea dreptul să-i folosească în alte scopuri decât cele caritabile, după cum am spus. Are la dispoziţie Fondul Social al Bisericii, folosit pentru finanţarea activităţii de propagandă religioasă care constituie principala preocupare a Asociaţiei Creştine Patriarhul Miron care administrează şi o cantină – localizată pe strada Doinei în sectorul III de Albastru al Capitalei, cu venituri anuale de 72.000 de lei, şi alte sume rezultate din donaţii; iarna ea hrănea, potrivit datelor furnizate de oficialii Asociaţiei, 300.000 de săraci, o cifră fără îndoială exagerată, fiindcă toată populaţia Bucureştilor interbelici era în perioada interbelică de 630.000 de persoane. Faţă de cei 11.000.000 de lei ai Fondului Social, suma de 72.000 de lei anual este infimă. E sub semnul întrebării şi funcţionarea aşa-numitului Fondul Milelor Arhiepiscopul-Patriarh Miron înfiinţat cu ordinul nr. 2.708/1921 pe care bisericile din Capitală sunt obligate să-l umple continuu cu bani, rezultaţi din „venitul discului”, recte cheta duminicală din biserică, alături de donaţii în haine, bucate şi manuale pentru elevii sărmani, 90% din fond urmând a fi folosit pentru milostenie şi 10% urmând a se păstra sub forma unui fond la cancelaria Arhiepiscopiei Bucureştilor. Bisericile care se bucurau de averi particulare trebuiau să contribuie lunar cu o sumă la acest fond. Procentul de 10% din casa de fier arhiepiscopală se completa cu: 1) 10% din cuantumul chetelor parohiale; 2) Taxele rezultate din dispensele arhiereşti pentru cununii; 3) Taxele din permisele de îngropare cu preot a sinucigaşilor – achitate din averea lor; 4) Daniile mirenilor de la sfinţirea bisericilor, cu prilejul sărutării prestolului; 5) Sume oferite de primatul României şi arhiepiscopul Bucureştilor din surse neprecizate; 6) Sumele care, între 1920 – 1922, au fost colectate pentru sprijinirea orfanilor; 7) Danii diverse. Prin carnetul de CEC nr. 1/95/1925 e depusă la banca Albina suma de 219.135 lei şi 57 de bani la 20 februarie 1920; 85.640 de lei – sumă depusă în beneficiul orfanilor; 3.564 de lei furnizaţi la 4 martie 1925 de „discul milelor”; pachetul de 20 de acţiuni la uzinele CFR Reşiţa la cursul de 1.405 de lei o acţiune, adică 20.100 lei în total. La data de 13 martie 1925 valoarea globală a fondului e de 336.439 lei şi 57 de bani, administraţi de un casier şi de un controlor de îndată ce tânăra patriarhie ar fi dispus de un oficiu de casă. Fondul urma să rămână nefolosit până când atingea pragul de 1.000.000 de lei fixat de patriarh, şi economiile realizate pe seama lui trebuiau capitalizate. Această modalitate de formare a fondului indică fără tăgadă faptul că şeful de atunci al Bisericii avea cap de om de afaceri – fapt firesc dacă stăm să ne gândim că în Ardeal fondase şi administrase banca românească Lumina, fuzionată după 1919 în mod profitabil pentru funcţionari şi cei care îi încredinţaseră averea lor proprie ca deponenţi cu Banca Românească. Administrarea fondului însă, în urma unei analize atente a surselor de venit, arată atât lipsă de transparenţă cât şi absenţa veniturilor de lungă durată în afara celor menţionate la punctele 1), 2), 3) şi 4).

La 1930 se înfiinţează în judeţul Prahova Fondul Patriarhul Miron I în cadrul protopopiatului din circumscripţia II Breaza-Prahova sub conducerea protopopului V. Opriş. Protopopiatul grupa 8 cercuri pastorale, prezidate de către preoţii C. Bobârnac, I. Celăreanu, Alex. Popescu, Buzăţeanu, I.A. Chirica, I. Negrescu şi econom I. Zinculescu – numele celui de-al optulea preot nu e păstrat. Actul de înfiinţare al Fondului e trimis spre evaluare patriarhului cu adresa nr. 7/13 ianuarie 1930. Patriarhul pune rezoluţia Se aprobă şi depune un prim fond de rulment de 10.000 de lei. În total a existat în fond depusă suma de 144.000 lei, valorificată procentual prin banca populară Caraimanul din comuna Breaza-de-sus, Prahova. Fondul nu avea nici pe departe rol caritabil după cum rezultă din regulamentul administrativ conceput  de protopopul V. Opriş, ci doar eterniza un deceniu de la întronizarea patriarhului şi era folosit pentru a răsplăti eforturile pastorale ale preoţilor din protopopiat în proporţie de 65%; un procent de 5% urma să fie folosit pentru cheltuieli administrative, iar abia 30% ca ajutor pentru văduvele şi orfanii preoţilor, în limita cererilor existente. În total, patriarhul debursează circa 30.000 de lei pentru proiecte sociale din veniturile proprii, adică 10.000 lei pentru fondul de la Prahova, 10.000 lei pentru constituirea unui fond menit sprijinirii sinistraţilor din comuna Costeşti, unde un incendiu devastator a ras biserica locală cu o mulţime de 100 de persoane, şi 10.000 lei meniţi susţinerii asistenţei sociale parohiale de la Podeanu din Capitală, unde lucra Mihail Şerpoianu, unul dintre parohii săi „de suflet”. Dacă se adună aceşti 30.000 la cei 75.000 de lei meniţi finanţării cantinei Asociaţiei Creştine Patriarhul Miron rezultă în total suma de 105.000 lei dintr-un fond social de 11.000.000 lei, adică aproximativ 10%. Nu e cunoscută menirea sumei rămase de peste 10.900.000 lei. Suma de 11.000.000 lei menită de patriarh activităţilor sociale rezultă din analiza unui discurs ţinut de acesta la Tg. Jiu, cu ocazia târnosirii unei biserici monumentale ctitorite de premierul de atunci, faimosul Guţă Tătărăscu, om de casă al regelui Carol al II-lea, dar nu şi membru al camarilei regale. Biserica beneficiază într-o perioadă dificilă de criză economică de numeroase beneficii din partea statului român prin intermediul lui Tătărăscu astfel încât patriarhul poate realiza numeroase investiţii în plan imobiliar – în beneficiul Bisericii şi al său personal, du reste. Similar sultanilor mortului Imperiu Otoman, casa de bani a Bisericii se confundă cu puşculiţa patriarhului, care nu dă socoteală de modul în care o administrează.

În asociere cu mai mulţi prelaţi de diferite ranguri şi cu laici de mare suprafaţă intelectuală, sunt puse bazele de către patriarh ale societăţii cooperatiste de asigurări civile Vulturul. Sediul social se afla pe bulevardul Elisabeta nr. 55, telefon 48-10-80. Sucursale: Chişinău, strada regele Carol I nr. 34 precum şi la Timişoara, pe Bulevardul Regina Maria nr. 8. Clientela societăţii era formată în principal din preoţi, învăţători şi profesori de diferite niveluri. Patriarhul face reclamă societăţii printr-un pliant anume, din care rezultă că şeful Bisericii subscrisese 500 de lei parte socială la fondul comun de beneficii şi 50 de lei taxă de înscriere, şi încheie o poliţă de asigurare cu societatea în valoare de 300.000 lei pe o durată de 20 de ani. Cotele de asigurare erau plătibile semestrial, şi suma revenea de drept Bisericii în cazul de deces al titularului poliţei respective. Reclama societăţii, conţinând copii ale formularului de înscriere pe care l-a completat patriarhul şi ale poliţei sale de asigurare prezintă în pagina 2 portretul oficial al şefului de atunci al Bisericii sub care e trecută legenda: Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Miron Cristea, Patriarh al României, fost regent, memnbru în Cooperativa «Vulturul» şi asiguratul ei. Societatea apare în contextul unei pieţe care deja era formate a asigurărilor private cu diverse scopuri, cele mai răspândite fiind fondurile private de pensii, dintre care amintim doar Societatea Clerului Român Ajutorul, cea mai veche din Vechiul Regat – a fost întemeiată la 1872. Dacă anvergura societăţii e naţională în perioada 1872 – 1918, între 1918 – 1940 ea îşi reduce treptat serviciile la nivelul Capitalei şi judeţului Ilfov adiacent potrivit datelor furnizate de anumite tabele de membri ai societăţii, parohi din comunele înconjurătoare ale Bucureştilor. La 1940 se observă ultima reorganizare a societăţii, cu activitate restrânsă la nivelul Arhiepiscopiei Bucureştilor, şi un fond de rulment ce depăşeşte 150.000.000 de lei la valoarea de atunci, dispunând în egală măsură de bunuri mobile şi imobile. Din consiliul său de administraţie face parte şi vechiul cunoscut al lui Cristea, parohul bisericii Podeanu din Bucureşti, Mihail Şerpoianu, iată, concurent pe piaţă al şefului său. Cum scopul oricărei asocieri cu scop comercial e participarea la un moment dat la beneficii nu se poate crede că Miron Cristea se mulţumea doar cu implicarea formală în activităţile societăţii pe care o promova, în calitate de asigurat. Pe piaţa interbelică a asigurărilor private într-o continuă evoluţie, cu firmele aflate, permanent, în situaţie de concurenţă, fără îndoială că noua societate de asigurări căuta să-şi asigure din prima sa perioadă de funcţionare o cotă substanţială de piaţă prin folosirea numelor şi imaginii şefului din acel moment al Bisericii. Potrivit afirmaţiilor materialelor promoţionale ale societăţii ea dispunea de contracte de acoperire în procent de 90% a riscurilor cu mai multe societăţi de reasigurare străine dintre care cea mai celebră a Lloyd’s, cu sediul la Londra. Afirmaţia reclamei că societatea poate fi doar un truc comercial, menit atragerii clienţilor, ea de fapt fiind una dintre întreprinderile lucrative patriarhale.

Miron Cristea alaturi de membrii ai guvernului Goga cu putin inaintea instaurarii dictaturii lui Carol II

Ca venituri personale, patriarhul era un cumulard prin excelenţă. Pentru a reconstitui averea sa, m-am folosit, în lipsa datelor provenite din arhiva sinodală la care muritorii de rând ca mine n-au deloc acces, de o lucrare semnată de Ioachim Fuioagă, licenţiat în teologie, şef de serviciu la Consiliul Central Bisericesc. Borgii în Biserica Română. Fără de Legile Patriarhului Miron şi ale Camarilei sale, preoţii: G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldovanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Mate. Ilegalităţi, Abuzuri, Delapidări, Imoralităţi, Profanări de Icoane, Furt de obiecte sacre, Crime, Cinism, Fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ignoranţilor[1],  lucrare apărută în martie 1932, declaraţiile proprii ale patriarhului, care provin din testamentul său olograf scris la Cannes înainte de deces, precum şi unele date pe care le pune la dispoziţia curioşilor fostul său secretar personal Dudu Velicu, personaj inteligent, integru, de o mare complexitate şi pregătire intelectuală, care l-a slujit şi pe Nicodim Munteanu. În perioada celui de al doilea război mondial Dudu Velicu serveşte ţara cu abnegaţie la Cenzură şi ca secretar al faimosului Eugen Cristescu, şeful Informaţiilor între 1940 – 1945. După război se pare că Velicu a slujit Organele şi pe mai departe, după un stagiu de reflecţie şi reeducare într-un lagăr de muncă. Faţă de Miron Cristea, Dudu Velicu nutreşte un devotament filial împins până la abnegaţie astfel că nimic din acţiunile şefului său spiritual şi pe linie de serviciu nu-i sar în ochi. Velicu este şi un activ membru al comunităţii sale de credincioşi ai unei parohii bucureştene, unde se îndeletniceşte cu proiectele sociale folosind bagajul său consistent de cunoştinţe şi relaţii. Din aceste date rezultă că Miron Cristea avea o avere care se poate în prezent estima la circa 26.000.000 de lei-aur la valoarea din 1938, realizată din exploatarea directă sau în mod indirect a unor proprietăţi imobiliare în jurul Bucureştilor şi în ţară, din salariile sale ca patriarh şi ca regent al României şi din alte venituri mai mult sau mai puţin declarate, realizate constant în decurs de 20 de ani de păstorire, de pildă prin economiile realizate în urma implicării marginale în organizarea şi finanţarea de proiecte sociale. La aceste economii se adaugă şi activităţi cu substrat penal definite din punct de vedere juridic drept abuz de încredere şi abuz de putere. Astfel în Duminica Rusaliilor din 1938 se lansează către credincioşi o cerere de subscripţie pentru construcţia unei clopotniţe monumentale în Dealul Patriarhiei.  E adunată suma de 4.700.000 de lei, dar singura clopotniţă existentă şi azi pe deal datează din veacul al XVII-lea. Al doilea delict, încadrabil la acea dată art. 245 al Codului Penal Carol al II-lea, se pedepsea cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, şi cu interdicţie civilă de la 1 la 3 ani. Primul delict, potrivit aceluiaşi Cod Penal, se încadra art. 537 şi 538 şi se pedepsea cu temniţă de la 6 luni la 3 ani, cu o amendă ce varia între 2.000 şi 5.000 de lei şi cu interdicţie civilă de la 6 luni la 1 an. Preoţii care aveau în perioada interbelică statut de funcţionari publici, puteau fi pedepsiţi ca şi aceştia după Codul Penal.

Bibliografie

1) Pr. prof. dr. Mircea Păcuraru, Dicţionarul Teologilor Români, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996. Vol. III.

2) Ioachim Fuioagă, Licenţiat în Teologie, Şef de Serviciul în Consiliul Central Bisericesc, Borgii în Biserica Română. Fără de Legile Patriarhului Miron şi ale Camarilei sale, preoţii: G. Negulescu, V. Reuţ, C. Dron, C. Moldovanu, Eug. Bărbulescu şi intrusul mirean Ion Sanda Mate. Ilegalităţi, Abuzuri, Delapidări, Imoralităţi, Profanări de Icoane, Furt de obiecte sacre, Crime, Cinism, Fariseism. Altarele pe mâna nelegiuiţilor şi ignoranţilor, Martie 1932.

3) Buletinul bisericii Isvorul Tămăduirii, An IV, Nr. 2, 1 Aprilie 1939. Redacţia şi administraţia: Preotul Gr. Traian Costea, Str. Isvor. Nr. 9.

4) ANIC, Fond Miron Cristea, Dosar 24/1939, f. 29 şi 30 – 31 (Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române).

de Dragoş Carciga, doctor in istorie