Japonezii au inteles inca de la declansarea celui de-al doilea razboi mondial, in Europa, ca intre Statele Unite si Marea Britanie exista o relatie speciala.
Numeroasele acordurile incheiate intre cele doua superputeri nu faceau decat sa confirme acest lucru. Este vorba despre, restrangerea actului de neutralitate al SUA, vanzarea de armament catre britanici, transferul a cincizeci de distrugatoare in schimbul unor baze navale engleze, imprumuturi enorme acordate, legea Lend-Lease, repararea vaselor de razboi aliate si multe altele. Din aceasta cauza era evident ca un conflict cu Statele Unite aducea, pentru Japonia, automat si unul cu Regatul Unit. Pe de alta parte, Japonia avea nevoie de resursele din Malaya pentru sustinerea industriei de razboi si cunostea slabiciunea trupelor coloniale. Acestea sunt doar o parte dintre motivele pentru care Marea Britanie a fost, la randul sau, lovita imediat dupa atacul dat de japonezi la Pearl Harbor.
Aproape simultan cu atacul din Hawaii, Japonia ataca Hong Kong, Malaezia, insulele Midway si Guam.
Despre caderea Hong Kong-ului, Liddell Hart, cel mai mai important istoric al celui de-al doilea razboi mondial, avea sa scrie: “Pierderea acestui avanpost britanic din Extremul Orient a constituit cel mai limpede exemplu despre modul in care strategia si simtul practic pot fi sacrificate de dragul prestigiului fantezist”. [1] Toate rapoartele aratau ca acest port insular era imposibil de aparat in conditiile in care inamicul se gasea in imediata vecinatate, pe coasta Chinei, iar baza navala britanica din Singapore la 2.575 km. Britanicii s-au temut insa, ca evacuarea garnizoanei ar duce la pierderea prestigiului si ar descuraja China in lupta impotriva invadatorului japonez. In consecinta, in toate analizele efectuate in anii premergatori razboiului, Hong Kong-ul a fost privit ca un avanpost important. La 27 octombrie 1941, doua batalioane canadiene au plecat spre insula pentru a se alatura defensivei britanice, formate din patru batalioane. Acest lucru s-a intamplat chiar daca in august 1940 Cabinetul de razboi prezidat de Churchill evacuarea garnizoanei. Atacul japonez a inceput in dimineata zilei de 8 decembrie. Douasprezece batalioane sprijinite de artileria navala si aviatie au avansat rapid si in doar 18 zile insula era cucerita.
Ezitarile britanicilor in a-si sabota instalatiile petroliere le ofera agresorilor nesperata sansa de a le captura intacte impreuna cu stocuri importante de combustibil. Tancurile lor au acum suficient combustibil pentru a sustine o ofensiva terestra de-a curmezisul Malaysiei catre Singapore. Oficialii de la Shell vor incerca sa-si protejeze in acelasi mod si investitiile din Manila, dar americanii au trecut peste scrupulele lor si au incendiat la timp rezervoarele.
In campania din Malaysia, fortele japoneze au triumfat din nou, datorita superioritatii aeriene, navale si a prezentei tancurilor in numar mare. Cele trei divizii ale armatei a 25-a condusa de generalul Yamashita erau printre cele mai bune. Prin comparatie generalul Percival nu putea opune decat o forta eterogena, slab echipata, numarind 88.000 de oameni. Un factor important care a contribuit la dezastrul suferit de britanici a fost modul haotic in care acestia si-au organizat apararea. “Culmea ironiei era ca fortele terestre britanice se aflau larg dispersate pentru a pazi niste terenuri de aterizare fara a exista forte aviatice adecvate si ca aceste terenuri de aterizare fusesera construite petru a proteja o baza maritima unde nu exista o flota de razboi. Japonezii urmau sa fie principalii beneficiari ai terenurilor de aterizare si ai bazei maritime.” [2] Pe mare, navele ultramoderne Prince of Wales si Repulse, mandria marinei britanice, au fost scufundate in apropiere de Singapore de pilotii de elita ai Flotilei aeriene 22 din Saigon. Japonezii au cucerit Malaysia in 54 de zile punind mana pe patru cincimi din productia mondiala de cauciuc si doua treimi din productia de cositor.
Venise randul insulei Singapore situata la doar o mila departare de continent.
Trupele de asalt au reusit sa debarce in 8 februarie 1942, favorizate de greselile inexplicabile comise de aparatori. O saptamana mai tarziu generalul Percival a fost constrans sa capituleze. In Pacific, Singapore avea pentru englezi aceeasi insemnatate ca si Pearl Harbour pentru americani: o baza aero-navala de maxima importanta strategica. Prabusirea sa a avut efecte puternice si pe termen indelungat. In primul rand se naruia un simbol al puterii britanice. Era si inceputul sfarsitului marilor imperii coloniale din Asia. Apoi, odata cu aceasta infrangere, japonezii au putut acapara pozitii vestice de acces spre China si Pacific.
Urmatorul pas a fost cucerirea Birmaniei.
Pierderea ei s-a datorat in buna masura prabusirii Malaysiei. Pentru aceasta operatiune nu au fost mobilizate decat doua divizii, totalizind 35.000 de soldati. Cu aceasta forta a fost ocupata, mai intai, Thailanda pentru a acoperi spatele frontului Armatei a 25-a, pe parcursul inaintarii ei in Malaysia. In noaptea de 8 spre 9 decembrie armata japoneza a debarcat in sudul Thailandei si a impus prin forta guvernului de la Bankok un tratat de alianta ce se va semna la 21 decembrie. In shimbul ajutorului dat impotriva anglo-americanilor noului satelit i se promiteau realipirea unor teritorii ce-i fusesera rapite de Franta si Marea Britanie in secolul precedent. Intre cele doua state exista un tratat, pe cinci ani, incheiat la 22 iunie 1940 privitor la continuarea relatiilor prietenesti si respectarea mutuala a integritatii lor teritoriale. Thailanda se angaja alaturi de japonezi, mai mult obligata, pe calea unui conflict militar de care nu avea nevoie. In ianuarie 1942 va declara razboi Statelor Unite si Marii Britanii. Pentru fidelitate, niponii le-au sprijinit expansiunea in dauna Malaysiei, prin tratatul parafat la Bankok la 20 august 1943.
Atacul asupra Birmaniei a pornit in 20 ianuarie 1942 din Thailanda si dupa o campanie fulger Rangoon-ul era ocupat pe 8 martie. Prin acest port, China primea echipamente anglo-americane vitale pentru sustinerea efortului sau de razboi. Doua escadrile de avioane de vanatoare, apartinind Grupului Voluntar american, imprumutate de Chian Kai-Shi, s-au alaturat celor trei britanice in efortul de a opri loviturile aeriene nipone. In acest fel, retragerea din Rangoon, care ameninta sa se transforme intr-un dezastru, s-a putut face ordonat. Ofensiva japoneza a continuat linia frontului deplasindu-se cu 1.600 km.
Dupa pierderea Malaysiei, pentru britanici cauciucul Ceylonului devenise foarte important, ca si pozitia strategica a acestei mari insule din Oceanul Indian.
Aflata pe rutele maritime ce legau Anglia de India si Australia, putind periclita siguranta convoaielor de munitii si trupe ce se indreptau spre Orientul Mijlociu, Ceylonul nu trebuia cu nici un pret sa cada in mana Japoniei. O flota compusa mai degraba din vase depasite moral a fost incropita in pripa. Japonezii nu dispuneau de trupele necesare unei invazii, aceasta nefigurind in planurile lor, si au planuit doar un raid menit sa disperseze marina britanica. Atacul din 5 aprilie 1942 a scufundat doua crucisatoare obligind marina regala sa se retraga.
Succesele initiale ale Japoniei au uimit intreaga lume, chiar si pe aliatii lor germani. Acestea s-au datorat, in parte, faptului ca aliatii erau ocupati in Europa dar si ferocitatii atacurilor. Winston Churchill avea sa declare dupa caderea Singapore-ului: “Violenta, furia, abilitatea si puterea Japoniei au depasit cu mult tot ce crezusem noi” [3]
[1] Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea razvoi mondial, vol 1 ., p.288-289
[2] Liddell Hart, op.cit., p.296
[3] Kenneth G. Henshall, Istoria Japoniei, p.159
de Voicu Hetel
Portavioanele erau la un moment dat acolo dar au primit in mod misterios ordine sa plece in diferite misiuni. Japonezii mizasera foarte mult ca vor gasi acolo macar o parte din ele. La acea vreme, potentialul portavioanelor era, mai degraba, banuit decat stiut. Toata lumea era convinsa, in schimb, de suprematia cuirasatelor.
Da, cam asa este. Totusi, japonezii stiau si ei de potenta SUA, doar ca in anumite chestii nu au evoluat sau foarte greu.
Aici ma gandesc la avioanele Mitshubishi Zero. Au avut si ghinion ca nu au gasiv Portavioanele la Pearl Harbour. La fel si la Midway, unde s-a mai adaugat si o frica a comandantului.
Pana la urma, ca idee, planul lor cred ca era ok, scotandu-i din joc pe americani pentru vreo 2 ani, paote si mai mult daca le distrugeau portavioanele.
Totul, conta ca in acei 2-3 ani ei sa faca progrese, Anglia poate chiar sa capituleze in acest rastimp, poate chiar si Rusia cu sprijin German…
Dar….deja e istorie:)
Personal, in ceea ce-i priveste pe americani, nu cred ca s-au fript. Chiar deloc. Dupa parerea mea atacul de la Pearl Harbor a fost provocat chiar de ei. A fost o cursa in care cei care au cazut si s-au fript rau de tot au fost tocmai japonezii. Exista numeroase dovezi care atesta faptul ca se stia despre existenta atacului si cu toate acestea nu s-a luat nici un fel de masura. sunt multe de spus despre asta. eu am incercat sa ating tangential problema in mai multe articole referitoare la Japonia.
Tocmai….atunci, poate s-au pacalit. Dar stii cum se numesc aia care se frig de mai multe ori, nu???
Eu asta am crezut si cred despre ei.
Aliatii erau mai mult decat constienti de puterea Japoniei. Primul semnal a fost tras in 1905 cand flota tarista a fost facuta zdrente. Era pt prima data in istorie cand o tara oarecare din Orient facea praf o putere europeana. In ww.1 japonezii si-au mai aratat odata muschii intrind de partea Antantei. Dupa razboi au avut loc niste intelegeri in urma carora Japoniei i s-a impus o limita a tonajului pt navele sale.
Manciuria era la chinezi in 1931. Pt Japonia era o provincie f. importanta dpdv al resurselor dar si un debuseu pt populatia tot mai mare din arhipelagul nipon. Pe linku’ asta e ceva despre Manciuria.
http://hetel.ro/index.php/2010/12/1040/
Pentru Aliati, daca erau destepti, puteau sa-si dea seama de puterea Japoniei, din 1937, de la atacarea Chinei. Plus, ca in 1931, parca ocupa Maciuria, care era la Marea Rusie, nu?
Deci surprinderea lor, e datorata prostiei.