Povestea celui mai mare dezastru produs de o eruptie vulcanica
Este poate ce mai mare catastrofa naturala a secolului XX si cu toate acestea, se stiu destul de putine lucruri despre ea, iar datele pe care le avem sunt de multe ori contradictorii. La 9 mai 1902 francezii aflau cu stupoare, ca in ziua anterioara, una dintre posesiunile lor de peste mari fusese in mare parte distrusa de o eruptie vulcanica neasteptata. Dezastrul a fost de proportii biblice, supravietuitorii puteau fi numarati pe degetele de la o mana iar in picioare nu mai ramasese aproape nimic. In cateva secunde disparusera peste 30.000 de oameni, a sasea parte din populatia insulei.
Multa vreme s-a vorbit despre sfarsitul orasului Saint-Pierre ca despre disparitia Pompeiului in antichitate.
Saint Pierre
In 1902 Martinica era o mica posesiune franceza din Caraibe. Orasul cel mai populat se afla la Saint-Pierre, un port locuit de 28-30.000 de suflete situat in nordul insulei. Muntele Pelée era masivul care domina insula cu o altitudine de 1.397 m, fiind situat în vecinatatea orasului. Acesta era un vulcan activ, insa de ceva vreme parea sa se afle in inactivitate. Drumurile erau relativ proaste, astfel incat legaturile cu exteriorul si chiar cu celalt mare oras al Martinicai, capitala Fort-de-France se faceau pe apa.
Excursie pe Muntele Pelee
In primavara anului 1902, insa vulcanul responsabil, de altfel, si de aparitia insulei, a inceput sa dea semne de trezire. Cu cateva zile inainte de producerea eruptiei din 8 mai muntele scuipase lava in repetate randuri. In dimineata zilei de duminica, 4 mai locuitorii insulei putusera vedea sute de pasari moarte. Vulcanul scuipase cenusa si gaze toata noaptea emisiile ajungand pana in Fort-de-France. In 6 mai chiar, un val de lava inghitise o rafinarie de zahar, ingropand 28 de oameni. A doua zi, pe 7 mai muntele fusese teatrul unui adevarat foc de artificii. Populatia formata din negri, bastinasi indieni si albi ramasese fascinata. Unora le era frica, dar majoritatea se bucurau ca niste copii in fata spectacolului unic. Sigur ca mugetele infundate ale muntelui si coloanele de fum gros nu prevesteau nimic bun. Si atunci se pune intrebarea, cum a fost posibil ca un intreg oras de dimensiuni considerabile, aflat sub jurisdictia Frantei, sa fie ras de pe fata pamantului inainte ca cineva sa poata lua vreo masura.
Ruinele bancii dupa eruptia din 8 mai 1902
Ca intotdeauna, atunci cand are loc un acident, nu este niciodata vorba despre o singura cauza. O inlantuire de evenimente neprevazute si greseli au adus in final la deznodamantul tragic al orasului Saint-Pierre.
Avertismentele date de natura cu privire la o posibila eruptie fusesera destule, numai ca la 1902 se stiau inca destul de putine lucruri despre vulcani. Inca din 3 mai o comisie formata dintre somitatile si notabilitatile Martinicai fusese constituita, din ordinul guvernatorului, pentru a ajunge la o concluzie cu privire la masurile ce trebuiau luate. Numai ca acestia au concluzionat ca nu se poate pune problema evacuarii orasului. Unde sa evacuezi 30-40.000 de oameni din calea raurilor de lava? Singura cale era pe apa, numai ca nu existau suficiente vase pentru o operatiune de asemenea proportii. Se punea si problema gazduirii si hranirii unei asemenea mase de oameni. Costurile ce aveau sa fie suportate de autoritati ar fi fost uriase, populatia ar fi fost greu de convins sa-si abandoneze bunurile prada hotilor, doar in baza presupunerii ca ceva teribil urma sa se petreaca. Apoi, cine avea sa plateasca oalele sparte daca vulcanul s-ar fi domolit de la sine, sau daca lava nu ar fi atins orasul. In preajma zilei de 8 mai erau destui cei care erau de parere ca muntele Pelée isi revarsase deja toate energiile acumulate sub scoarta si ca era doar o chestiune de timp pana cand activitatea vulcanului avea sa inceteze.
Portul Saint-Pierre cu farul
Ruinele farului
Guvernatorul Martinicai, Louis Mouttet, cel care ar fi putut da ordinul de evacuare al orasului, stia care sunt riscurile unei asemenea decizii. Putea insemna sfarsitul carierei sale politice. In acelasi timp era insa constient ca toata acea populatie nu putea fi dislocata nicaieri altundeva. In plus, nimeni nu dorea sa intrerupa activitatea comerciala a zonei si sa-si asume decizia evacuarii. Asa-zisii experti au concluzionat, convenabil, ca intre munte si oras erau destule vai in care lava putea sa-si croiasca drum spre mare. Singurul om cu o oarecare putere decizionala care cerea evacuarea orasului era Fernand Clerk, membru marcant al Partidului Progresist. Clerk era un membru respectat al comunitatii si poate cel mai bogat plantator de zahar din Martinica. Martinica se afla in preajma unui scrutin electoral in acea perioada si vulcanul a devenit si el subiect de disputa politica. Amadee Knight, la acea data unul dintre putinii senatori francezi de culoare in parlamentul francez, reprezenta Partidul Radical-Socialist. Ca sa nu fie de acord cu inamicul sau politic a inceput sa le spuna alegatorilor ca vulcanul nu avea sa se linisteasca doar daca vor indeparta de la putere pe reprezentantii albi ai progresistilor. Probabil ca destui l-au luat in serios. Amadee Knight a avut insa grija sa se puna la adapost continuandu-si cariera politica pana in 1916.
Catastrofa
In dimineata zilei de 8 mai 1802 o salva de explozii asemenea unui baraj de artilerie s-a auzit dinspre muntele Pelée. Apoi varful s-a crapat subpresiunea lavei incandescente. A urmat un val de fum negru care s-a ridicat la mai multe sute de metri in aer intunecand cerul. Mase uriase, vascoase fura scuipate de munte si cazura sub forma unei ploi de cenusa incandescenta pe pamant si in ocean. Orbitoare ca un fulger, o crapatura in zig-zag s-a deschis deodata pe versantul muntelui dinspre Saint-Pierre. Din ea a tasnit un gigantic nor de vapori si de pulbere aprinsa. Este ceea ce vulcanologii numesc nor piroclastic, adica un amestec de gaze provenit din magma cu temperaturi ajungand si la 1000 de grade celsius capabil sa atinga viteze de cateva sute de kilometri la ora.
Norul piroclastic care s-a revarsat pe muntele Pelee, a invaluit orasul Saint-Pierre cu o viteza de 600 kilometri pe ora in mai putin de doua minute. Orasul a fost redus la o gramada de ruine, zidurile prabusindu-se in multe cazuri peste locuitori. Viteza de propagare a norului incandescent fusese atat de rapida incat, in unele cazuri lasase intacta imbracamintea usoara a martinichezilor. Unii, innebuniti de spaima mai putusera face cativa pasi apoi se prabusisera cu mainile lipite de nas si de gura. Altii asemenea victimelor Vezuviului ramasesera ca pietrificati sub cenusa intarita in atitudinea in care ii surprinsese moartea. Nici din cele 16 vase ancorate in port nu mai ramasese mare lucru. Doar vasul Rovanna cu o parte din echipaj a supravietuit dezastrului. Capitanul Ellery Scott fusese suficient de curajos ca sa ignore toate ordinele care ii cereau sa ramana in port pana la descarcarea unor marfuri si ridicase ancora. Acest gest i-a salvat viata lui si a inca 19 membrii ai echipajului. Alti 28 pierisera iar dintre pasagerii vasului scapasera doar o fetita si doica ei.
Supravietuitorul
Echipele de salvatori au venit de la Fort-de-France in dupa amiaza aceleiasi zile. Imaginea aparuta inaintea ochilor trebuie sa li se fi parut terifianta: un camp imens acoperit cu cenusa vulcanica, nici o vietate si zeci de mii de cadavre cat vedeai cu ochii. Timp de 15 zile ruinele au fost scormonite in cautare de supravietuitori. Patru zile mai tarziu, echipele il descopereau pe Louis-Auguste Cyparis despre care presa avea sa scrie, de dragul senzationalului, ca e singurul supravietuitor. In realitate, cu exceptia celor de la bordul vasului Rovanna au mai fost inca doua persoane care au scapat cu arsuri grave. Cyparis a ramas insa “marele supravietuitor” datorita ziaristilor americani sedusi de povestea spectaculoasa a acestuia, numai buna de crescut tirajele. La 8 mai, in momentul producerii eruptiei Auguste Cyparis, un afro-caraibian zacea intr-o celula din inchisoarea orasului. Motivul pentru care fusese intemnitat nu este cunoscut cu precizie. Ar fi si greu de altfel, din moment ce nu mai era nimeni sa stie, iar arhivele disparusera. Unii spun ca ajunsese in urma unei incaierari, Cyparis fiind cunoscut pentru firea sa violenta, altii afirmau ca ceruse chiar el sa stea acolo, avand o viroza pe care se temea sa nu o transmita (ipoteza ridicola), in timp ce altii spuneau ca era inchis pentru crima. In orice caz, Cyparis a fost inchis intr-o celula slab ventilata, la cativa metri sub pamant. Aceasta a si fost salvarea sa. Cand suflul arzator a navalit in celula a simtit arsuri, dar si-a tinut respiratia pana a trecut dogoarea. A ramas inchis pana cand salvatorii au putut auzi tipetele sale de ajutor si a putut fi salvat.
Cyparis a fost gratiat si multumita enormei publicitati de care beneficia s-a alaturat unei trupe de circ (Barnum &Bailey circus). Cu aceasta a colindat America povestindu-si experienta prin care trecuse si fiind prezentat drept “Cel mai fantastic om din lume” si “Omul care supravietuise sfarsitului lumii”.
Cyparis, singur supravietuitor al eruptiei
Orasul Saint Pierre nu si-a mai revenit niciodata dupa dezastru. Populatia actuala nu depaseste 5000 de locuitori. Muntele Pelée si-a continuat activitatea si in urmatoarele saptamani, o a doua eruptie venind in 20 mai si o alta foarte puternica in 30 august acelasi an. Studierea fenomenului a dus la aparitia unei noi stiinte, vulcanologia. Tot atunci au aparut in limbajul de specialitate si termenul de nor piroclastic (nuée ardente, in franceza) ca si acela de eruptie in stil Muntele Pelée. Vulcanul este in prezent atent monitorizat, acesta incetand practic sa se manifeste din 1932.
Bibliografie
Ultimele zile ale lui Saint-Pierre in Almanahul Universul 1949 pag.77-78
Ernest Zebrowski “The last days of St. Pierre: the volcanic disaster that claimed thirty thousand lives” Rutgers University Press, 2002
Thomas, Gordon; Max Morgan Witts “The Day the World Ended” Stein and Day New York,1969
de Voicu Hetel