Cele mai vechi păduri plantate de om
Românul are două vorbe mari legate de pădure. Prima: codru-i frate românul. Cândva toată câmpul de la nord de Dunăre era acoperit de codrii nesfârșiți ai Vlăsiei. Ca să călătorești de la un târg la altul o puteai face urmând văile râurilor, altfel erai de multe ori silit să te afunzi în desișul codrilor, unde nu se știe ce primejdii te aflau. Codrul era sinonim cu refugiul. Aici fugeai dacă erai urmărit de lege sau dacă năvăleau turcii și tot codrul era cel mai bun aliat într-o bătălie. E cunoscut episodul cu Decebal care a retezat copacii la înălțimea unui stat de om, i-a imbrăcat și i-a făcut să pară că sunt o armată pe care o ținea de rezervă. A doua vorbă românească este: se fură ca-n codru. Vorba asta e valabilă până azi, pentru că am ajuns să ne furăm până și codrul. Așa se face că în zilele noastre a planta un copac sau o pădure devine tot mai mult o necesitate.
La noi prima atestare documentară privind împădurirea artificială datează din vremea lui Ștefan cel Mare. Informații valorase găsim la Neculce, Grigore Ureche și Dimitrie Cantemir, dar și în legende populare. Potrivit acestora, o parte din codrii Moldovei ar fi fost sădiți de prizonierii polonezi, pe care Stefan i-ar fi pus în jug să semene ghindă. Din munca lor și din sângele vărsat, spun legendele locului că ar fi răsărit pădurea cunoscută sub numele de Dumbrava Roșie. Astăzi există o comună cu numele acesta în județul Neamț, iar istoricii vorbesc despre existența a trei păduri cu numele ăsta, toate legate de același eveniment.
Care este adevărul istoric
În 1492, pe tronul Poloniei ajunge Ioan Albert. Politica sa vizează înlăturarea influenței otomane la nordul Mării Negre și distrugerea alianței turco-tătare ce-i amenință granițele dinspre Crimeea. În acest scop, trebuia să aducă sub ascultare Moldova. În ciuda a ceea ce poate v-au lăsat să credeți filmele și tradiția populară, Ștefan nu s-a bătut toată viață cu turcii și nici turcii nu țineau morțiș să se mute de la Istanbul la Suceava. Lucrurile sunt ceva mai simple. În 1484, noul sultan otoman, Baiazid al II-lea, reușește să cucerească cele două porturi la mare la care râvnise și tatăl său, Chilia și Cetatea Albă. Ștefan a preferat, de atunci, să încheie pace cu turcii și să plătească tribut. Așadar, la venirea lui Ioan Albert pe tronul polonez nu putea fi vorba de o alianța antiotomană din care să facă parte și Ștefan. Planul polonez pus la cale în 1494 de cei cinci frați Jagelloni, reuniți la Levocea consta în aducerea pe tronul Moldovei a lui Sigismund, cel mai mic dintre frațîi lui Ioan Albert. Informat, poate, de spionii săi, Ștefan începe o serie de tatonări diplomatice pentru a evita conflictul ce se prefigura. Între 1494 și 1496 au loc un schimb intens de solii între moldoveni și marele duce al Lituaniei, Alexandru, frate cu Ioan Albert. În 1497 însă, regele polon trece la acțiune și în august invadează Moldova. Ținta este desigur cetatea de scaun a Moldovei, dar ca să nu fie hărțuit pe drum, declară sus și tare că merge să se bată cu turcii și să recucerească cele două cetăți pierdute de moldoveni.
Urmează asedierea Sucevei[1] care, cu tot efortul depus de polonezi, refuză să capituleze. Ștefan câștigă astfel un timp prețios și în curând primește ajutoare de la transilvăneni și de la turci. Credeați că turcii și Ștefan nu au fost niciodată aliați? Se pare că v-ați înșelat. Domnul Moldovei a reușit în cei 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni de domnie să-i bată pe rând pe toți aliindu-se când cu unul când cu altul, într-un adevărat balet diplomatic.
Polonezii sunt atacați constant, liniile de aprovizionare le sunt distruse și se trezesc în curând izolați în mijlocul unei țări pustiite și ostile. Ioan Albert realizează că nu are cum să câștige și cere pacea pe care o obține. Asediul e ridicat pe 16 octombrie, iar polonezii își fac bagajele promițând că se vor întoarce pe drumul pe care au venit. Că polonezii au făcut-o într-adins sau că nu au avut de ales, nu putem știi. Poate că pe drumul de întoarcere nu ar mai fi găsit nimic de-ale gurii, cine știe? Cert este că nu au respectat înțelegerea din armistițiu și au ales un alt drum, ce trecea prin codrul Cosminului, aproape de Cernăuți. Aici i-au prins din urmă Ștefan și aliații săi.
Și codrul a fost atunci frate cu românul pentru că în bătălia[2] ce a urmat polonezii sunt spulberați, Ioan Albert scăpând ca prin urechile acului. În urma sa rămân toate tunurile, steagurile și floarea nobilimii polone. O altă oaste leșească ce sosea în ajutorul celei regesti este interceptată și distrusă pe 29 octombrie, în apropierea satului Lentesti. În aceeași zi, Ioan Albert și oastea rămasă e lovită din nou la trecerea Prutului către Cernăuți. Luptele au continuat până în 1499 când se încheie pacea. Ștefan a atacat Polonia în 1498 și a ars numeroase sate și târguri și a strămutat în Moldova populație numeroasă, după cum scrie Ureche. Asta, ca să nu mai credeți în aiureala pe care eu am auzit-o toată școala, cum că noi nu am atacat niciodată pe nimeni și doar ne-am apărat. Ștefan a știut exact când să atace, iar polonezii au plătit cu vârf și îndesat atacul asupra Moldovei. Polonezii au răspuns cu o nouă incursiune care însă s-a sfârșit foarte prost pentru ei. În apropierea Botosaniului, Ștefan îi învinge din nou. În urma acestor lupte, foarte mulți poloni cad prizonieri.
Pentru ca lumea să-și amintească aceste fapte, spune legenda că Ștefan ar fi poruncit să fie cu toții puși să are pământul și să îl semene cu ghindă pentru ca acolo să crească o pădure.
Iată ce spune Ion Neculce în “O samă de cuvinte” despre acest episod:
“Ștefan-vodă cel Bun și cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leșîi[3]. Și multe robii au făcut în Țara Leșească, cât au pus pe leși în plug de-au și arat cu dânșii, de au semănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să nu să mai acoliseasca[4] de Moldova: Dumbravă Roșie la Botaseni și Dumbravă Roșie la Cotnari și Dumbravă Roșie mai jos de Roman. Și leșii încă nu tagaduiescu, că scrie și în cronică, în letopisatu lor. Numai mă mier de Miron logofătul, care au acoperit acest lucru de nu l-au scris. Și așe vorbescu oamenii: când au fost arand cu dânșii, cu leșii, i-au fost impungand cu stramurarile[5], ca pre boi, să tragă. Iară ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuscile, iară când îi bate cu biciuscile, ei să ruga să-i împungă.”[6]
Iată și relatarea lui Grigore Ureche:
“Că au pus Ștefan vodă de au arat cu leșîi pe o culme de deal la Botasani și au semanatu ghindă și s-au făcut dumbravă mare, de ieste până astăzi copaci mari.”[7]
Al treilea izvor ne vine de la Dimitrie Cantemir:
“… pe vremile lui Ștefan Voevod celui mare, era acolo numai un câmp mare gol, iară după aceea, Leșii cu o oaste mare așezându-se pre câmpul acela și stramtorandu-i Ștefan Voevod i-au bătut și le-au robit tabăra și luîndu-i pe fugă, pe cei mai mulți i-a oborat și preste 20.000 a prins robi, dintru care cei mai mulți era boieri. Și apoi pentru rescumpararea lor îndemnându-l Craiul Lesesc cu o sumă de bani, n-au primit-o el, pentru că nu era iubitor de argint, ci a voit mai vârtos să-și facă așa un semn de biruință, care să-i vestească vitejiile sale și în veacurile viitoare. Și pentru acest sfârșit, a injugat el pre toți Leșîi la plug și a poruncit de a arat tot câmpul acela, pre care s-a întâmplat războiul, care este de două mile de lung și de o milă de lat și a semănat pre dansul ghindă care era gătită pentru acea trebuință, din care au crescut acum păduri în destul de largi și de frumoase, care se numesc Dumbrăvile Roșii, pentrucă s-au udat cu sângele Leșilor; iară Leșii le numesc Bucovina și niciodată nu pomenesc fără de lacrimi pentru acest loc.”[8]
Lumina care nu vine de la răsărit
Comunismul a fost un eșec și lumea comunistă știut asta. Diferențele dintre cele două lumi erau tot mai clare și atunci, dacă în plan economic nu își puteau demonstra supremația, sovieticii au încercat să o facă în cucerirea cosmosului, în sport sau în știință.
Apărută și la noi în 1951 la editura Cartea Rusă, sub titlul “Inventat în Rusia”, lucrarea lui V. Danilevschi glorifica genialitatea savanților ruși și mai apoi sovietici, arătând primordialitatea acestora în toate domeniile științifice. Trecând peste unele exagerări care te fac să razi cu gura până la urechi, cum sunt cele semnalate de Lucian Boia în “Mitologia științifică a comunismului” (vezi episodul cu Popov care, chipurile, ar fi descoperit radioul), cartea prezenta și niște fapte reale. Nimeni nu neagă contribuția științifică a rușilor, atunci când aceasta chiar există. O altă lucrare scrisă de un anume Pavel Tcacenco, intitulată “Silvicultură generală” și tradusă și la noi, atribuia cu mare pompă prima împădurire artificială din lume țarului Petru I și o situa în jurul anului 1696. După cum am arătat însă, moldovenii lui Ștefan le-o luaseră înainte rușilor cu vreo două secole.
[1] Asediul începe în 26 septembrie 1497
[2] Bătălia din Codrii Cosminului are loc în 26 octombrie 1497
[3] Leșii – polonezii
[4] A acolisi – a se ține de capul cuiva cu dușmănie
[5] Strămutări – prăjini cu vârful de fier, cu care se impungeau vitele.
[6] Ion Neculce, O samă de cuvinte, editura Herra 2006, pag.16
[7] Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Editura 100+1 Gramar, București, 2003, pag. 62
[8] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Semne, București, 2004, pag. 70
Bibliografie
Lupe I. Z., Despre unele prioritati romanesti in istoria silviculturii, in Almanahul padurii, editat de Viata romaneasca, 1985, pag. 58-60
