Teatrul experimental, teatrul de avangarda, teatrul nou, teatrul absurd, antiteatru sau farsa tragica, cum il denumeste Romul Munteanu, sunt doar cateva denumiri sub care este cunoscut teatrul ultimilor ani.
Dramaturgul american Edward Albee, unul dintre reprezentantii de seama ai acestui curent, ii sintetizeaza intr-o definitie esenta:
Domnul si Doamna Martin in Cantareata cheala
“Teatrul absurdului este o absorbire in arta a anumitor concepte filosofice existentialiste si post existentialiste, care se refera, in principal, la eforturile omului de a da un sens situatiei sale golite de sens intr-o lume care n-are nici un sens – care n-are nici n sens, fiindca structurile morale, religioase, politice si sociale pe care le-a ridicat omul pentru a-si face iluzii s-au surpat” (Horia Deleanu, Teatru Antiteatru Teatru p.12) Martin Esslin, unul dintre cei mai importanti teoreticieni ai acestui teatru antiaristotelic nota despre teatrul absurd ca este: “reflectia a ceea ce pare sa fie atitudinea cea mai reprezentativa a epocii noastre” (idem, p.15)
Alienarea societatii contemporane combinate cu degradarea limbajului, a mijloacelor de expresie, teroarea cotidianului fac parte din tematica predilecta a dramaturgilor contemporani, existentialisti precum Ionescu sau Beckett. Situindu-si operele intr-un univers guvernat doar de mecanismul nemilos al unei societati aflate in deriva, in lupta cu care individul este intotdeauna cel infrant, cei doi autori arunca o noua lumina asupra tragicului. Astfel, in timp ce, in tragediile lui Eschil si Sofocle, de pilda, sursa tragicului rezulta din antinomia dintre om si destin, in comedia tragica si, in general, in toate formele teatrului manierist, destinul teatrului transcedental este eliminat, individul fiind pus in situatia sa lupte impotriva unei lumi pline de enigme, pe care acesta, cu toata forta sa intelectuala, nu o poate depasi.
Domnul si Doamna Martin in Cantareata cheala
In teatrul de avangarda “tragedia nu vine din zona de unde ne-am astepta, unde a fost cautata zadarnic de mai multa vreme, aceea a eroului si a zeilor, ci din extremitatea opusa, pentru ca ea isi gaseste o noua sursa in comic, mai precis, in sfera cea mai de jos a comicului, cea mai opusa solemnitatii tragice, farsa si parodia” (Jean Marie Domenach, Intoarcerea tragicului, p.245). Tragicul izvoraste din comicul unei lumi in care individul este supus instrainarii fata de sine si mediu. Teatrul absurd este un teatru crud pentru ca destrama mitul fericirii iluzorii prezent in dramaturgia traditionala, unde in orice rau exista o umbra de bine, o consolare, o imparatie a cerurilor pentru fiecare pamantean nefericit. Ridiculizate sunt si cliseele de gandire, morala traditionala si optimismul institutionalizat. Autorii de farse tragice demonstreaza ca lumea in care traim, cu falsele ei valori, “nu este cea mai buna dintre toate lumile posibile” (Romul Munteanu, Farsa tragica, p.31). Teatrul nou, asa cum il vede Romul Munteanu, este o concluzie agresiva, pesimista si nihilista asupra unei stari de fapt. Constituindu-se, in primul rand, ca un teatru de imagini, nu de idei, teatrul absurd investigheaza, cu predilectie, acele zone ale constiintei umane care genereaza cosmarurile, starile halucinante, angoasele cele mai diverse. Angoasa reprezinta atitudinea fundamentala a omului contemporan in confruntarea sa cu evenimentul limita. Ea este si sursa fundamentala care sta la baza intrigii in teatrul de avangarda. Daca teatrul traditional se constituie, in general, in jurul unui eveniment, avand o cronologie stabilita, nu acelasi lucru se petrece in teatrul absurd, unde intriga nu este determinata exclusiv de actiune ci de zona opusa acesteia: asteptarea. Teatrul clasic evolueaza dupa un tipar prestabilit ce inglobeaza introducerea, cresterea, punctul culminant, descresterea si deznodamantul. In teatrul nou story-ul tinde sa dispara, sa devina pretext, evenimentele sunt putine si nesemnificative. Starile obsesionale, cosmarurile si angoasele suplinesc lipsa actiunii. Eugen Ionescu afirma in Note si contranote ca trebuie sa se ajunga la o eliberare a tensiunii dramatice fara sprijinul vreunei intrigi veritabile sau a vreunui obiect particular. Martin Esslin remarca structura circulara a pieselor absurde constituite din replici si imagini care se repeta in mod obsesiv. Despre o asemenea structura vorbeste si Brecht, insa despre una exterior circulara, pentru ca in planul vietii interioare, evolutia personajelor este liniara, viata lor psihica “evolueaza pe unul si acelasi plan al disperarii (Horia Deleanu, Teatru Antiteatru Teatru, p.34)
Eroul absurd
Secventa din Cantareata cheala de Eugen Ionescu - 1999 la Teatrul Excelsior
In teatrul clasic, personajul este perfect incadrat intr-o structura tipologica de la care nu deviaza niciodata. El nu are discontinuitati si de aceea reactiile sale sunt de la inceput previzibile. Eroul teatrului traditional este conceput prin reductia la arhetip menita sa sugereze trasaturi general umane. Teatrul absurd reliefat printr-o intriga lipsita de evenimente aduce in lumina un erou fara chip. Fizionomia personajului este lipsita de importanta pentru ca este lipsit de caracter, rame goale, cum il defineste Ionescu. El nu este individualizat prin caracterul sau imuabil, nici printr-o ierarhizare sociala ori detalii vestimentare. Noneroul nu are profil psihologic clar, fiind abia schitat. In plus, nu are varsta sau biografie.
Antieroul este un ins atins de regresiune biologica si intelectuala, un abulic, un criminal, o marioneta neputincioasa incorsetata in dogmele unei societati bolnave. Omul asa cum il intelege Sartre, este o suma larga de posibilitati, o carte nescrisa ce asteapta sa fie adusa in actualitate. Eroul tragic preia ceea ce ar fi putut sa devina daca toate incercarile sale de a se implini nu i-ar fi zadarnicite. Antiteatrul este o lupta surda intre om si mecanism, o lupta din care mecanismul este cel care triumfa pentru ca este mai puternic si implacabil. Personajul absurd, configurat ca o ipoteza a existentei este destinat sa sugereze esecul. Degradarea omului societatii moderne transforma noneroul intr-un clovn ridicol si absurd. Personajele absurde se disting greu, putindu-se confunda cu usurinta intre ele si nici o poveste sau actiune nu se tese in jurul lor.
Timpul si spatiul in care se desfasoara piesa absurda
In teatrul clasic, acestea sunt bine determinate, in vreme ce in teatrul absurd avem de-a face cu o metoda noua de definire. Teatrul traditional se apropie de realitatea inconjuratoare existind chiar o fidelitate in cronologia redarii faptelor. Spatiul apare delimitat cu precizie iar timpul este determinat. Se creeaza in acest fel o anumita ingradire a imaginatiei. Teatrul devine “locul in care se indrazneste cel mai putin” (Eugen Ionescu, Note si contranote, p.73) Disparitia realitatii face ca in teatrul absurd sa apara o multitudine de planuri spatiale si temporale. Dar daca nu se poate discuta despre un timp fizic, se poate discuta despre un timp interior, un timp individual al personajului. In teatrul absurd a aparut posibilitatea de a jongla cu timpul. El este comprimat, prelungit, oprit, grabit sau repetat. Teatrul existentialist devine locul in care nimic nu este imposibil sau incredibil.
Spatiul este unul dinte componentele esentiale atat in teatrul clasic, cat si in cel absurd. Spatiul este locul precis delimitat in care se desfasoara intriga piesei. El poate insemna o casa, o incapere, un camp de batalie, o piata, o padure, etc. In teatrul absurd intriga se desfasoara, de cele mai multe ori, in spatii inchise, ele asigurand o presupusa siguranta in fata angoaselor si obsesiilor prin izolare fata de exterior. Spatiul inchis devine sinonim cu regresiunea, alienarea si dezintegrarea.
Bibliografie
Eugen Ionescu, Note si contranote, Humanitas, 1992
Horia Deleanu, Teatru Antiteatru Teatru, Editura Cartea romaneasca, 1972
Romul Munteanu, Farsa Tragica, Editura Pro Humanitate, 1997
de Voicu Hetel