Teatrul beckettian este un exercitiu de lapidaritate si condensare maxima aplicata mesajului. Lectura operei sale ne situeaza intr-un univers opac, atemporal, in care coexista obscuritatea si lumina.
Samuel Beckett (1906 – 1989), laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, este alaturi de Eugen Ionescu cel mai important reprezentant al teatrului absurdului.
Scriitorul irlandez de limba franceza incearca sa se distanteze de un anume optimism, in modul de reflectare a realitatii, fara a cadea, insa, nici in extrema cealalta, a pesimismului. El reda un adevar care nu este nici bun, nici rau, ci asa cum il intelege. “Nu cred ca opera mea este pesimista, dar ceea ce pot spune este ca oamenii mei se incapataneaza sa mearga, totusi, mai departe” (Samuel Beckett – Texte, comentarii, studii, in Secolul XX nr.298, p.42)
Intriga in opera lui Beckett nu este determinata, in mod exclusiv, de actiune, ci mai ales de contrariul ei, de asteptare. Intriga este inlocuita de o suita de imagini sugestive, care se asociaza, se intretaie, se contrazic fuzionand in unitatea atmosferei dense, care confera piesei particularitatea, masura sa sensibila, dupa cum aprecia Horia Deleanu.
Asteptandu-l pe Godot
Asteptarea este tema centrala a celei mai importante lucrari a dramaturgului irlandez, “Asteptandu-l pe Godot”. Scrisa in perioada 1946-1947, a fost publicata in 1952, ramane pana azi, o piesa emblematica a genului absurd.
Personajele principale sunt doi vagabonzi, Vladimir si Estragon. Ca toti noneroii existentialisti ai lui Beckett, nici acestia nu au varsta, infatisare, vreo particularitate anume sau vreo caracteristica menita sa-i scoata din anonimat. Cei doi vietuiesc intr-un univers tacut, unde nu se intampla niciodata nimic, unde lipsa activitatii e parte din banalul cotidian. Astfel se explica apatia in care traiesc, inactivitatea din care nu vor sa iasa. “Nimic de facut” este un lait motiv care apare pe tot parcursul piesei. “Nu se intampla nimic, nu vine nimeni, nu pleaca nimeni, e cumplit”, afirma Estragon. Singurul lucru pe care il fac cei doi este sa astepte un anume Godot despre care nu se stie nimic. Nimeni nu stie cine este, ce vrea, de unde vine, de ce vine sau daca vine. In fond, toate acestea nu au importanta. Godot este o utopie, poate ca nici nu exista un Godot. Asteptarea lui Godot este doar motivarea existentei celor doi. Intr-o lume in care nu se petrece niciodata ceva, o aparitie noua in peisaj ar putea schimba totul, ar putea fi mantuirea sau damnarea definitiva. Pe Godot nu-l pot defini decat ca pe o speranta neimplinita, fara de care omul nu poate trai. Aparitia in scena a unui nou cuplu format din Pozzo si Lucky, unul fiind orb iar celalalt mut sugereaza faptul ca personajele pot fii usor permutate intre ele, fiind depsihologizate, fara ca structura piesei sa aiba de suferit.
Despre Beckett s-a spus ca este esentialmente tragic pentru ca reflecta un adevar brut farta a se pune in slujba vreunei cauze. Romul Munteanu aprecia opera sa ca pe “un mit al lui Sisif al asteptarii”, dramaturgul irlandez fiind legat iremediabil de un mit al circularitatii, al repetitiei eterne si fara sens.
Sfarsit de partida
Intr-o alta piesa, “Sfarsit de partida”, din 1957, sunt prezentate in aceeasi maniera alte doua cupluri: Hamm – Clov si Nagg – Nell. Hamm este un stapan paralitic si orb, iar Clov, o fiinta subordonata, poate fiul ori valetul lui Hamm. Clov isi doreste o iesire de sub autoritatea primului, pe care il uraste in taina. Dar, o evadare este exclusa pentru ca dincolo de spatiul inchis, dincolo de adapostul in care traiesc, nu se mai afla nimic. Al doilea cuplu, complementar, cu rol episodic este format din Nagg si Nell. Ambii paralitici si prezumtivi parinti ai lui Hamm sunt ingropati in lazi de gunoi.
Daca in “Asteptandu-l pe Godot” putem obtine unele informatii despre protagonisti pornind de la etimologia numelor, acest lucru nu mai este posibil in “Sfarsit de partida”. Astfel, Vladimir are o rezonanta slava, Pozzo una mediteraneeana, Lucky, evident anglo-saxona iar Godot te duce, prin pronuntie, cu gandul, imediat la englezescul God dead sau la nemtescul Gott Todt. Ambele expresii se traduc Dumnezeu mort. Nici in “Sfarsit de partida” noneroii nu au varsta, chip, iar despre vestimentatia lor nu ni se spune nimic. Piesa este considerata cea mai sumbra creatie din ansamblul operei lui Beckett, datorata laconismului, concentrarii si lipsei de actiune a intrigii. Avem de-a face cu un Godot inversat. In prima piesa nu vine nimeni, in cea de-a doua nu pleaca nimeni. Totul se petrece intr-o uniformitate exasperanta ce nu lasa loc la nimic.
Ultima banda
In “Ultima banda”, piesa intr-un act, din 1959, exista doar Krapp, un individ miop de 69 de ani care isi retraieste prin intermediul benzilor de magnetofon principalele evenimente ale vietii. Disparitia cuplului uman demonstreaza ca alienarea omului in timp si spatiu este totala. Solitudinea apare peste tot, relatiile interumane fiind doar simple aparente. Krapp cel de 69 de ani il analizeaza prin intermediul benzii pe Krapp cel de la 39 de ani fara a-si asuma trecutul, prezentul sau viitorul. El regreta doar fericirea pe care ar fi putut sa o aiba si n-a avut-o. Banda de magnetofon, devenita personaj ne dezvaluie un Krapp diferit de sexagenarul descoperit de spectator la ridicarea cortinei. El trece printr-o disolutie totala, o pierdere a identitatii, o alienare in plan afectiv si intelectual.
Ce zile frumoase!
In “Ce zile frumoase!”, din 1961, Winnie, o femeie de vreo 50 de ani face reflectii asupra vietii in asteptarea mortii ce va surveni odata cu scufundarea sa intr-o movila de pamant, situata in mijlocul unei pajisti. Dragostea personajului pentru viata, bucuria de a vedea cum trece o zi, arunca o lumina noua asupra creatiei lui Beckett. Tragicul este amestecat cu duiosia, disperarea cu speranta, dorinta de mai bine cu pesimismul. Totul pare un imn dedicat dragostei de viata si bucuriei de a trai. Dintre toate personajele beckettiene, Winnie este cel mai complet si uman. Partenerul lui Winnie este Willie, care sta alungit alaturi de ea, fara sa scoata o vorba. El indeplineste rolul magnetofonului din “Ultima banda”. Winnie isi rememoreaza momente ale vietii, insa, spre deosebire de Krapp, memoria ei aduce la lumina clipele cele mai fericite.
Oamenii lui Beckett sunt “niste alienati in existenta, alaturarea lor fiind o intamplare” (Romul Munteanu, Farsa tragica, p.191) Drama lor pleaca din imposibilitatea de a comunica. Opera lui Beckett este strabatuta de un pesimism adanc dublat de o dezumanizare treptata a caracterelor. Cu exceptia lui Winnie, personajele sale au inteles ca traiesc intr-un univers al disperarii pentru care nu exista solutie. S-au impacat insa cu ideea ca sunt componente insignifiante ale unui mecanism urias din care nu pot scapa.
Bibliografie
Horia Deleanu, Teatru Antiteatru Teatru
Romul Munteanu, Farsa tragica
Samuel Beckett – Texte, comentarii, studii, in Secolul XX nr.298
de Voicu Hetel
