Anecdote din Grecia antică
În timpul războaielor dintre greci şi persani, un conducător al invadatorilor îi trimise lui Lysandru şi lacedemonienilor săi următorul mesaj: “Dacă ajung pe pământul grecesc, voi ucide şi voi prăda tot ce-mi va ieşi în cale”. Fidel principiilor laconismului, aplicate de spartani, Lysandru i-a răspuns sec:
-Dacă…
***
Şi dacă tot vorbim de laconism, ei bine, aflaţi că această trăsătură caracteristică spartanilor le-a fost inspirată acestora de marele legislator Lycurg. Acesta era proverbial pentru limbajul său scurt, concis şi la obiect. Chestionat odată într-o adunare despre modul în care plănuieşte să oprească o invazie duşmană, Lycurg ar fi răspuns:
-În primul rând rămânând săraci, în al doilea rând, dacă vom reuşi ca nici unul dintre noi să nu vrea să fie mai mare decât celălalt.
***
Despre Agesilau, un alt rege al Spartei se spunea că-şi iubea foarte mult copiii. Cunoscând asprimea de care dădeau, în genere, dovadă spartanii, ne putem da seama cu uşurinţă că suveranul se temea ca dragostea sa paternă să nu fie luată drept slăbiciune de către ceilalţi. Cu toate acestea el lua parte ori de câte ori putea la jocurile acestora bucurandu-se ca un copil. Odată, un demnitar îl văzu călărind pe un băţ în compania celor mici într-o “cursă cu cai”. Jenat că a fost văzut astfel, Agesilau îl rugă pe acesta să nu povestească întâmplarea decât celor care au, la rândul lor, copii…
***
Întrebat odată care dintre cele două virtuţi, dreptatea sau vitejia i se par mai de preţ, Agesilau ar fi răspuns în felul următor:
-Dacă toţi oamenii ar fi drepţi, n-ar mai fi nevoie de viteji.
***
Unul dintre comandanţii atenienilor, pe nume Iphicrate, era mereu luat peste picior de un anume Harmonius cel tânăr. Acesta la finalul unui discurs susţinut de Iphicrate în faţa mulţimii îl acuză că nu e demn să conducă pe nimeni întrucât nu este de neam nobil, tatăl său fiind doar un biet cizmar.
-Eu sunt primul dintre ai mei, ripostă Iphicrate, pe când tu, după cum se vede, eşti cel din urmă…
***
Dion, tiranul Siracuzei se visa mare poet şi de aceea îşi declama versurile sale înaintea apropiaţilor care se întreceau în laude şi linguşeli. Odată, ceru să-i fie adus înainte şi un filosof a cărui părere era nerăbdător să o afle. După ce-i recita şi acestuia din creaţiile sale fu foarte surprins şi înfuriat când acesta îşi spuse cinstit părerea. Drept pedeapsă filosoful fu trimis într-o cariera unde urmă să spargă piatră. După un timp, tiranul se mai îmbună şi trimise din nou după înţelept. Începu să-i citească noile sale poeme însă, în toiul declamaţiei, filosoful se ridică şi dădu să iasă pe uşă.
-Unde pleci? întrebă Dion.
-Să sparg bolovani…
***
Antigon, regele macedonenilor căzuse în patima beţiei. Filosoful Zenon, cu toate că se bucura de preţuirea regelui, nu-l ierta deloc pe acesta pentru viciul său, ba din contră, îl critica pe Antigon în public, ori de câte ori avea ocazia. Într-o zi regele era atât de beat încât îl luă în braţe pe Zenon şi-i spuse că-i poate îndeplini orice dorinţă.
-Ei bine, zise înţeleptul, dacă-i aşa îţi cer să te trezeşti odată!
***
De-a lungul timpului cei mai mari inamici ai grecilor s-au dovedit a fi perşii. De luptele împotriva acestora se leagă multe întâmplări hazlii, vorbe memorabile şi pilde care au traversat istoria. Polycratidas fusese trimis la curtea regilor persani pentru a pleda clauza grecilor. Omul îşi făcea treaba cu atâta zel şi dăruire încât, într-o zi unul dintre sfetnicii regelui îl întrebă dacă toate acţiunile sale sunt o iniţiativă personală sau aşa a fost instruit să procedeze la plecare.
-Dacă ceea ce cer, spuse Polycratidas, înseamnă că vin din partea poporului meu; dacă nu, e vorba de propria mea iniţiativă.
***
În primăvara anului 480 i. Hr are loc o mare invazie persană. Cetăţile greceşti se coalizează sub conducerea lui Leonidas, regele Spartei şi se pregătesc să opună rezistenţă. Un cercetaş vine în tabăra spartanilor şi aduce vestea că inamicul e câtă frunză şi iarbă şi că dacă ar trage toţi cu arcul, cerul s-ar întuneca din cauza norului de săgeţi.
-Cu atât mai bine, spuse Leonidas liniştit, atunci ne vom bate la umbră!
***
Un soldat al Spartei se plânse mamei sale, în preajma unei lupte, de spada sa:
-E prea scurtă!
-Nu-i nimic, veni laconic răspunsul. Va trebui să faci un pas în faţă mai mult.
***
După ce grecii au reuşit să-i învingă, regele perşilor, Artaxerxe II (404-359 i.Hr.) se gândi că cea mai bună metodă de a cuceri cetăţile Eladei era să profite de disensiunile din tabăra grecilor. Ştiind că suveranul Tebei, Epaminonda (420-362 i.Hr.) nu este în relaţiile cele mai bune cu Sparta, vru să-l atragă de partea sa trimiţându-i tot felul de daruri care mai de care mai preţioase. Epaminonda a trimis însă perşilor următorul răspuns:
-Dacă Artaxerxe nu caută decât prietenia noastră, atunci o va avea fără a-mi trimite daruri. Dacă este însă duşmanul grecilor, atunci nu-i ajung toate bogăţiile din lume pentru a mă cumpăra.
***
Pelopides, comandantul armatei Tebei urma să plece la luptă. Soţia l-a petrecut până la porţile oraşului, cu lacrimi în ochi, apoi l-a îmbrăţişat şi l-a rugat să aibă grijă de el.
-Iată un sfat pentru simpli soldaţi, spuse bravul Pelopides. Un bun general trebuie să aibă grijă de toţi ceilalţi!
***
Un cunoscut cântăreţ din liră, pe nume Simonide, îl rugă pe generalul atenian Temistocle (524-459 i.Hr.) să-i facă dreptate într-o dispută pe care o avea cu altcineva. Temistocle examină cazul şi îşi dădu repede seamă că nu Simonide era cel care avea dreptate. Pentru a-l face să priceapă de ce nu i-a dat câştig de cauză, el îi dădu următoarea explicaţie:
Dacă te-aş ruga să cânţi fals în faţa câtorva mii de oameni, ai face-o?
***
Într-o zi Sofocle, aflat într-un cerc de prieteni, spuse că după o muncă istovitoare de trei zile a reuşit să scrie trei versuri.
-Bravo, n-am ce zice îl luă peste picior unul dintre amici, care se credea atins de har. Eu în trei zile puteam scrie şi o sută de versuri.
-Da, replică Sofocle, dar ele n-ar fi dăinuit decât trei zile.
***
Un tânăr filosof îi spuse lui Sofocle:
-După câte îmi pare, în tragediile sale, Euripide urăşte femeile.
-Da, răspunse Sofocle, dar numai pe scenă…
