Un Avram Iancu mai puțin cunoscut

Avram Iancu (1824-1872) - asa cum a ramas in memoria motilor

Mișcarea revoluționară din Transilvania anului 1848, a dus la pierderea a peste 40.000 de vieți și la distrugerea totală a peste 200 de sate. Toată Europa a fost cuprinsă de puternice frământări sociale în acel an, însă nicăieri nu s-a înregistrat un bilanț atât de tragic. Acest lucru s-a datorat în principal inflexibilității guvernului revoluționar maghiar conduș de un slovac maghiarizat, Lajos Kossuth, care a refuzat acordarea de drepturi politice națiunii române și a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Împotriva asupriri și exploatarii românilor transilvăneni s-a ridicat în fruntea moților cel care avea să fie supranumit “Craiul munților”, Avram Iancu. “Unicul dor al vieții mele – spunea Iancu – este să-mi văd națiunea fericită” și acest lucru s-a văzut în faptele sale. Prin el, scria Octavian Goga în 1930, a primit mișcarea noastră nota vitejiei și romantismul de epopee. Iubit de popor și intrat în legendă încă din timpul vieții, Avram Iancu a rămas în conștiința ardelenilor și în folclor drept un simbol al redeșteptării naționale, un erou de poveste călare pe cal alb, capabil să ridice o armată cu care să nu cunoască înfrângerea.

Sfârşitul revoluţiei nu le-a adus moţilor drepturile pe care le speraseră, loialitatea lor faţă de împărat nefiind în niciun fel recompensată. Tentativele lui Avram Iancu şi ale altor fruntaşi ai revoluţiei de a obţine condiţii mai bune pentru românii din Transilvania s-au lovit de nepăsarea habsburgilor. Din 1867, apariţia statului dualist austro-ungar a sporit şi mai mult politica de asuprire, deznaţionalizare şi maghiarizare a românilor ardeleni. Din această perioadă amănuntele despre Avram Iancu sunt tot mai rare şi mai lipsite de substanţă. Despre Craiul munţilor se spune că şi-ar fi pierdut minţile şi că hălăduieşte fără ţintă prin ţinuturile locuite de moţi. Doarme în suri, pe prispele caselor oamenilor alături de care luptase cândva, având deasupra capului doar cerul. Moţii îl ştiu, îl preţuiesc, veghează asupra lui să nu-i facă cineva vreun rău, la Baia de Aries are la hotel o cameră rezervată numai pentru el când ar vrea să tragă acolo, iar când e lovit de boală notabilităţile oraşului îl internează în spital.

Avram Iancu la 43 de ani

Avram Iancu in ultimii ani ai vietii

O scrisoare a lui Papiu Ilarian ne oferă câteva amănunte despre modul în care Avram Iancu începuse să fie perceput în această perioadă de final a vieţii sale, de către unii dintre fruntaşii comunităţilor româneşti din Apuseni. Un preot din Abrud se arată în epistolă, relatează: “În săptămâna trecută a fost la Câmpeni, iar d. Protopop şi alţi domni îl chemară înainte pre Iancu şi-i spuseră cu frumosul să nu facă atâta ruşine nouă şi românilor, să umble în zdrenţe, să nu doarmă acum la unul, acum la altul, să nu se însoţească cu individele cele mai suspecte, să nu şadă prin ospătării, căci altminteri, că români, ne aflăm îndatoraţi a-l arăta mai sus şi a cere să se trimită la vreun spital de nebuni”. Preotul Balint din Roşia povesteşte: “Sărmanul, e smintit de tot, precum veţi fi auzit… Numai ruşine face la toţi. Dealtimintrea, să mă credeţi eu îl cunosc de copil, dânsul neceodată n-a fost cu mintea chiar întreagă. Românii şi-au făcut prea multe ilusiuni de dânsul. Numele lui a făcut prea multă sfâră în ţară. Şi bine scim cu toţîi că dânsul nece subt revoluţiune n-a făcut, aşa zicând, nemică, numai a beut şi mâncat şi durmit”.

La Tebea la inmormantarea lui Avram Iancu (13 septembrie 1872)

Dacă ceea ce scria Papiu Ilarian era o părere generală nu putem fi siguri, mărturie stând ecoul stârnit în toate teritoriile transilvănene locuite de români de moartea Iancului. Presa vremii relatează că la slujba de înmormântare făcută în faţa bisericii din Tebea la 13 septembrie 1872 iau parte sute şi sute de moţi şi de ţărani din Zarand, precum şi tovarăşii săi de arme aflaţi în viaţa, prefecţii şi tribunii de odinioară: Simion Balint, Axente Sever, Mihai Andreica, Nicolae Corches şi Clemente Aiudeanu. Memoria Craiului munţilor este păstrată, mai departe, mai mult pe cale orală, asupra scrierilor despre viaţa şi faptele sale existând aproape o cenzură până în 1918.Faptul este explicabil de altfel. Austro-Ungaria nu avea nevoie de un erou naţional al românilor transilvăneni, de aici şi exploatarea rău voitoare de către autorităţile dualiste a informaţiilor cu privire la rătăcirile eroului de la Vidra.

Să fi ştiut şi Avram Iancu că suferă de o boală mentală atunci când a refuzat orice compromis cu puterea imperială, orice remuneraţie pentru serviciile aduse, orice decoraţie şi chiar să-l întâlnească pe împărat atunci când acesta a trecut cu mare alai pe lângă casa să natală din Vidra? Poate că da, din vreme ce Craiul munţilor ar fi spus atunci, că ar fi de prisos să o facă pentru că “un nebun şi un mincinos nu se pot înţelege”. Numai că nebunia lui Avram Iancu, era una frumoasă, aceea a omului care crede în dreptate şi aşteaptă o răsplata pe măsură faptelor sale. Pentru el răsplata însemna drepturi acordate naţiunii române.

În încheiere, o frază care-i aparţine lui Gheorghe Barit extrasă din gazetă “Transilvania”, an V, nr. 21 din 1872, după moartea Crăişorului. “zică inamicii naţiunii noastre orice vor vrea despre Avram Iancu, el a fost pentru noi unul din acei bărbaţi adevărat providenţiali, ale căror merite pentru libertate toţi fanfaronii din lume nu vor fi în stare a le întuneca”.

Bibliografie

Octavian Gogă, “Precursorii”, Editura. Naţională, Bucureşti , 1930

Ion Zainea, „Cenzura istoriei, istoria cenzurată. Documente (1966 – 1972)”, Editura Universităţii din Oradea, 2006.

de Voicu Hetel