Unde se află adevarătul castel al lui Vlad Ţepeş?

Cetatea Poenari cunoscută şi sub denumirea de “Cetatea lui Negru Vodă” este astăzi, doar ruina uneia dintre cele mai vechi fortificaţii construită de primii voievozi ai Ţării Româneşti.

Aşezată pe un pisc muntos care domină valea Argesului, la o altitudine de 860m,  la aproximativ 25 km de localitatea Curtea de Arges, Cetatea Poenari, ce datează de prin veacul al XIII-lea, veghea hotarul dintre Valahia şi Transilvania aflată pe atunci în posesia regilor maghiari. Iniţial, s-a crezut, în mod eronat, că fortificaţia este opera cavalerilor teutoni.  Ulterior, construirea Cetăţii Poenari a fost atribuită primilor voievozi ai Munteniei, poate chiar enigmaticului Negru Vodă.

La 1330 incinta fortificată de pe muntele Cetăţuia a fost loc de refugiu pentru Basarab I atunci când Ţara Românească era invadată de oastea maghiară a lui Carol Robert de Anjou. La un moment dat, Nicolae Iorga avansase chiar ipoteza că locul bătăliei de la Posada se afla undeva în apropierea cetăţii.

Celebritatea cetăţii Poenari  este dată însă, de prezenţa aici, în numeroase rânduri, a lui Vlad Ţepeş care a întărit fortăreaţa lucru consemnat şi de Letopiseţul Cantacuzinesc. Povestea lui Bram Stocker despre contele vampir i-a adus şi micuţei fortificaţii o oarecare faima, având şi ea, astfel, parte de vizita străinilor avizi de senzaţional. Şi pe bună dreptate căci, după cum ne lasă cronicile să credem, Ţepeş era mult mai legat de locul acesta decât de castelul Bran pe care toate ghidurile turistice şi pliantele despre România i-l atribuie, cu obstinaţie, ca fiind locul său de reşedinţă.

Dar iată ce ne spun izvoarele despre Poenari

La lucrările iniţiate de Tepes, ne spune cronica lui Radu Popescu, sunt aduşi boierii vinovaţi de “hiclenie” şi obligaţi să muncească la înălţarea zidurilor “de li s-au spart hainele de pe ei”. Cercetările arheologice au arătat că la mijlocul veacului al XV-lea cetatea a fost extinsă cu o curtină lungă de aproape 60 de m şi lată, în prezent, de 10-15 m, care înconjoară turnul iniţial, devenit donjon, flancată de trei turnuri semicirculare, adosate laturii sudice.

Un alt document de la 1481 emis la curtea lui Basarab cel Tânăr îl menţionează un anume “ispravnicul Ratea, pârcălab al Poienarilor”. Acesta pare să fie numele celui mai vechi cârmuitor al cetăţii despre care avem amănunte. Dintr-un alt hrisov aflăm că un oarecare boier pe nume Milea este aruncat în temniţele de la Poenari din porunca lui Vlad Călugărul. La vremea aceea comandantul garnizoanei cetăţii era pârcălabul Gherghina, boier înrudit cu domnitorul. Prezenţa unui personaj înrudit cu familia domnitoare, în fruntea cetăţii, arată că acesteia i se dădea o destul de mare importantă.

Sebastian Compagni din Ferrara notă la 1509 în “Geografia” un fapt interesant. Cetatea Poenari îndeplinea şi rolul de depozit-visterie. Aici se afla pusă la păstrare averea principelui Ţării Româneşti. Alte documente din anii 1510, 1524, 1534 şi 1560, ne dau informaţii despre numele altor pârcălăbi ai cetăţii. Aceştia sunt pârcălăbii Danciul, Toma Miski, jupân Viicul, Drăghici şi Milco.

În 1522, cetatea ajunge în stăpânirea, voievozilor Transilvaniei că urmare a unui acord semnat de Radu de la Afumaţi şi regele Ungariei, Ioan Zapolya. Situaţia nu este de durată pentru că la sfârşitul domniei lui Radu de la Afumaţi cetatea revine Ţării Româneşti. Scăderea importanţei acestei cetăţi de graniţă trebuie înţeleasă în contextul politic din prima jumătate a secolului al XVI-lea. După catastrofa de la Mohacs din 1526 din faţa oştilor otomane, Ungaria a încetat pentru totdeauna să mai aibă vreun rol major în politica central şi est europeană. Transformarea sa în paşalâc (1541) ca şi includerea celor trei ţări române în sfera de influenţă a Imperiului Otoman a făcut inutilă existenţa cetaţii Poenari. Arhivele Brasovului o mai menţionează în treacăt la 1530, 1542 şi 1543. Apoi ştirile dspre ea încetează.

O scurtă descriere a fortificaţiei

Că să ajungi la cetate ai de parcurs un drum anevoios. De la baza muntelui aflat în vecinătatea uzinei electrice a hidrocentralei şi a barajului de la Vidraru şi până în interiorul zidurilor trebuie să urci 1480 de trepte[1] .

Iniţial, se pare că pe vârful Cetăţuia a fost ridicat mai întâi turnul pătrat care, iniţial, era structurat pe 3 sau 4 nivele. Acesta datează de la începutul secolului al XIV-lea, dar este posibil să fie chiar mai vechi. Turnul care are ziduri de piatră groase de peste doi metri dădea acces la nivelul superior al cetăţii.

Vlad Ţepeş a construit un zid de piatră căptuşit cu cărămidă în părţile superioare, lung de 60m cu care înconjoară turnul. Zidurile curtinelor şi bastioanelor din jurul turnului au fost construite după o tehnică deosebită, de tradiţie bizantină. Iniţial se ridicau feţele din piatră, iar între ele se adăugă umplutură (emplecton) compusă din pământ şi pietriş. Pentru consolidarea şi prinderea zidurilor se mai adăugau şi o serie de bârne dispuse transversal şi longitudinal. Rezultau ziduri groase greu de străpuns cu mijloacele de luptă ale acelor timpuri. Si pentru că vorbeam despre mijloacele de luptă, ei bine cred că merită să fac o scurtă paranteză în ceea ce priveşte evoluţia armelor de asediu şi a felului cum au fost înălţate zidurile şi turnurile cetăţii Poenari. Cel mai vechi turn are formă patrulateră aşa cum sunt mai toate construcţiile cu caracter defensiv din epocă. Dacă vă întrebaţi de ce, răspunsul este unul simplu: tunul nu îşi intrase încă în drepturi. În momentul în care tunurile au început să fie folosite pe scară largă în tehnica asediilor, modul în care erau realizate fortificaţiile a început să se schimbe. La vremea când Vlad Tepes se hotărâse să întărească capacitatea defensivă a acestui punct strategic,turnurile de apărare erau edificate după o altă tehnică, având o formă circulară. Zidurile aveau, astfel, o capacitate de rezistenţă mult mai mare, ghiulele putând ricoşa fără să producă pagube prea mari. Modul de a concepe fortificaţiile a evoluat odată cu tehnica de asediu. Un bun exemplu în acest sens este cetatea de la Alba Iulia. Aici avem, iniţial, un castru roman unde este cantonată legiunea a XIII-cea Gemina, urmată de o fortificaţie medievală ridicată de principii Transilvaniei şi apoi de cetatea bastionara de tip Vauban de secol XVIII, ridicată de austrieci.

În partea de sud a cetăţii se mai pot vedea cele trei turnuri semicirculare, dintre care două sunt încă, în stare destul de bună. Suprafaţa ocupată de fortăreaţă este destul de redusă, încât se estimează că numărul oştenilor care compuneau garnizoana nu putea depăşi cifra de 50. Aceştia puteau însă, să opună suficientă rezistenţă în cazul unei invazii dinspre Transilvania, iar din vârful turnului să aprindă semnale de pericol ce puteau fi zărite de la Curtea de Arges. Domnitorul avea, astfel, timp să se pună la adăpost sau să se pregătească de luptă. Nu trebuie însă exagerată importanţa aşezării. Dat fiind numărul restrâns de osteni prezenţi între ziduri a făcut ca existenţa ei să nu constituie un real pericol pentru o armată invadatoare. Un asediu nu aducea mari beneficii de ordin strategic, ci putea fi doar lung şi costisitor. Acesta este poate motivul pentru care fortăreaţa nu a suferit decât asaltul timpului.

În perioadă 1969-1972, s-au efectuat o serie de săpături în şantierul de cercetări de la Poenari de către o echipă condusă de arheologul Gheorghe I. Cantacuzino care a salvat ce s-a mai putut din vechile ruine. S-au produs o serie de lucrări de restaurare şi s-a putut realiza o schiţă exactă a planului cetăţii. Multe dintre ziduri fuseseră grav afectate de cutremurul din 1915. Întreaga parte mijlocie a cetăţii de pe latura ei nordică s-a prăbuşit împreună cu porţiunea de stâncă pe care fusese construită. În această zona, arheologii au dezvelit o încăpere care juca rolul unui rezervor-cisternă de aproximativ 4 m lungime şi 3 lăţime, în care se păstra apă atât de necesară garnizoanei. Tehnica de construcţie de factură bizantină se remarcă prin pereţii ei din piatră făţuită acoperiţi cu un strat impermeabil de tencuială din mortar roşu.

Inventarul arheologic scos la lumină cu ocazia cercetărilor este destul de sărac. Acesta este compus din ghiulele de piatră, obiecte din fier, lame de cuţit, un inel şi un vârf de săgeată. Nici pomeneală de vreo comoara, cum s-a sperat sau de vreun indiciu care să confirme ipoteza enunţată mai sus, cum că visteria Munteniei şi-ar fi găsit cândva adăpost la Poenari.

Bibliografie

O. G. Lecca “Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României” 1937

Simion Saveanu “Enigmele Castelului de la Poienari” în Almanah Magazin 1977, pg.89-92

de Voicu Hetel